Teiul lui Eminescu este un tei argintiu vechi de circa 250 de ani, aflat în Parcul Copou din Iași. Acest copac, denumit și „copacul îndrăgostiților”, este locul unde poetul Mihai Eminescu își găsea inspirația.

Teiul lui Eminescu

Teiul lui Eminescu este un tei argintiu vechi de circa 250 de ani, aflat în Parcul Copou din Iași. Acest copac, denumit și „copacul îndrăgostiților”, este locul unde poetul Mihai Eminescu își găsea inspirația . În plimbările prin Copou, Mihai Eminescu s-a îndrăgostit de tei, venind deseori să-și adune gândurile sau să discute cu bunul său prieten, Ion Creangă, pe o bancă aflată la umbra protectoare a teiului.

Acest tei este cel mai vechi copac din Grădina Copou. Trunchiul teiului, rămas gol în urma putrezirii, a trebuit să fie plombat cu mortar și consolidat cu manșoane (cercuri) de metal, iar ramurile sunt sprijinite în console.

Istoric

La data de 4 august 1950, Iașul a fost lovit de o furtună cu grindină, în urma căreia, teiul a fost în mare parte distrus (vântul i-a rupt săgeata principală a coronamentului, brațul din partea nordică, precum și ramurile din celelalte brațe). După trei ani în care teiul a fost dat uitării, în anul 1953, serviciile de spații verzi ale Primăriei Iașului au segmentat ramurile de schelet, cu brațe lungi de 3-4 metri, au curățat scorbura care se formase de la bifurcarea trunchiului și l-au dezinfectat cu soluție de piatră vânătă și de formalină. S-a turnat apoi o plombă din nisip cu var și foarte puțin ciment, legând trunchiul cu cercuri metalice și sprijinind toate brațele pe console.

În anul 1990, prof.dr. Mandache Leocov, responsabil la cel moment de arborii monumentali din partea Academiei Române și director al Grădinii Botanice din Iași, a primit sarcina de a-l revigora. „Am desfăcut plomba de beton. Tot lemnul era putred până jos. Am lăsat deschis ecranul rămas. Era un fel de mască de scoarță despre care nu se știa ce e exact. În toată literatura, în toate peregrinările pe care le-am facut eu în țară și străinătate, nu am mai întâlnit fenomenul ăsta. Este unic. El singur s-a salvat de la moarte. Noi l-am ajutat apoi cât am putut”, afirmă profesorul Leocov .

Teiul lui Eminescu

După cum afirmă prof.dr. Mandache Leocov, „lemnul este mort”, iar teiul lui Eminescu „supraviețuiește numai printr-o minune a naturii: două rădăcini aditive, care au crescut și s-au strecurat pe lângă plombă, au ajuns, prin golul din trunchi, în pământ”. Cu ajutorul acestor rădăcini, se hrănește copacul multisecular. Profesorul Leocov prevede că „Iașiul se va mândri cu Teiul lui Eminescu încă 50, poate chiar 100 de ani de-acum încolo, fără probleme”.

Teiul lui Eminescu este vizitat în fiecare zi de un număr mare de turiști și de îndrăgostiți. Atasamentul lui Mihai Eminescu pentru tei pare sa fie o nostalgie germanica, din perioada studiilor facute de marele poet la Viena si Berlin. În fața teiului se afla un bust de bronz al lui Mihai Eminescu, opera sculptorului Ion Mateescu.

În apropiere de tei, într-o veche clădire de la sfârșitul secolului al XIX-lea, care a avut diverse destinații (pavilion de vânătoare, local de alimentație publică), a fost organizată o expoziție documentară Mihai Eminescu (1983), iar în iunie 1984 s-a organizat o expoziție permanentă de carte, documente și fotografii dedicată lui Mihai Eminescu. În locul clădirii vechi, care a fost demolată, s-a construit o clădire nouă (după proiectul arhitectului Virgiliu Onofrei), care a fost inaugurată cu prilejul centenarului morții poetului, la 15 iunie 1989, cu scopul de a servi ca Muzeu dedicat poetului Eminescu. Cele două turnuri de la intrarea în muzeu simbolizează Dragostea (Veronica Micle) și Prietenia (Ion Creangă).

Înziua de 15 iunie (data dispariției poetului) a fiecărui an, când teii sunt în floare, parfumând întreg dealul Copoului, Muzeul Mihai Eminescu din Parcul Copou organizează „Sărbătoarea Teiului”, având drept ax de desfășurare „Teiul lui Eminescu”.

Plopii fără soț

Plopii fără soț este un grup format inițial din 29 plopi albi aflați pe Șoseaua Bucium din municipiul Iași. Acești plopi l-au inspirat pe poetulMihai Eminescu (1850-1889) în compunerea poeziei Pe lângă plopii fără soț, poezie care evocă iubirea dintre Eminescu și Veronica Micle, plopii fiind considerați ca un reper în drumul către iubită.

Plopii fără soţ

Istoric

În vremurile îndepărtate, Dealul Bucium era acoperit de codrii multiseculari ai Iașului, pe pante crescând stejari, iar pe firul apelor, plopi, salciiși arini. Pe acest deal, domnitorul Mihail Sturdza (1834-1849) a construit un palat care a servit ca reședință de vară.

Profesorul Ștefan Micle, rector al Universității „Al.I.Cuza” din Iași (1867-1875) și soțul Veronicai Micle, locuia într-o casă din Bucium. În această casă, Veronica Micle stătea mai ales în perioada verii. De multe ori, Mihai Eminescu făcea popas la Hanul Trei Sarmale împreună cu povestitorul Ion Creangă, pentru a avea motiv să ajungă la casa Veronicăi.

Eminescu a compus poezia Pe lângă plopii fără soț, publicată în august-septembrie 1883 și apoi în volumul Poesii (1884). Poezia descrie periplurile sentimentale ale lui Eminescu prin zona plopilor albi în căutarea iubirii, ea începând cu versurile:
Pe lângă plopii fără soț
Adesea am trecut;
Mă cunoșteau vecinii toți –
Tu nu m-ai cunoscut.

În anul 1973, cei 29 plopi rămași au fost declarați monumente ale naturii. În decursul timpului, unii din cei 29 de plopi au fost loviți de trăsnet, iar alții au fost tăiați deoarece se uscaseră. În prezent, există numai 15 din cei 29 de plopi consemnați la momentul ridicării lor la rangul de arbori monumentali.

După cum explică prof. dr. Mandache Leocov, fost director al Grădinii Botanice din Iași, „când s-a înființat Casa de Oaspeți a lui Ceaușescu, s-a amenajat acolo un spațiu unde să aterizeze elicopterele, iar albia pârâului Vămășoaiei a fost atunci adâncită, iar malurile placate cu prefabricate. Din această cauză, nivelul apei pârâului a scăzut, iar cel al apei freatice a ajuns egal cu cel al pârâului și nu mai este cel preferat de plopii albi. Durata lor de viață va fi redusă de acest aspect” .

Deoarece plopii cresc în locuri mlăștinoase, conservarea Plopilor fără soț este dificilă din cauza alimentării deficitare cu apă a zonei. Furtunile puternice pun în pericol existența plopilor. S-a avansat ipoteza mumificării copacilor, pentru ca aceștia să fie păstrați.

Plopii fără soţ

În fața plopilor fără soț a fost amplasat un bust al poetului Eminescu. Pe soclu se află o placă de marmură cu următoarea inscripție:
Pe lîngă plopii fără soț
Adesea am trecut,
Mă cunoșteau vecinii toți
Tu nu m-ai cunoscut
Mihai Eminescu

Teiul lui Eminescu şi povestea plopilor fără soţ

E cel mai frumos dintre toti. In fruntea tuturor, pe alee, iti iese in intampinare. Sta cu fruntea sus, iar multimea frematatoare a suratelor (de-aceeasi fibra) ii tine companie. Ii ghicesti insa de la distanta slabiciunile. A imbatranit. De cativa ani nu mai poate sa-si tina trupul drept. Trunchiul scortos e invelit in curele metalice. Bratele, candva vanjoase, atarna anevoios. Cu umarul drept se sprijina-ntr-o carja. De otel. Dar se tine tare.

Parfumul ii este puternic. Privirea-i falnica inca nu s-a pierdut. La fel de bun si de naiv, crede ca toti care ii trec prin preajma vor sa-i aduca un omagiu. Se linisteste imediat cand vede un copil sau un poet cum vrea sa faca o fotografie cu el. Cararea-i deasa a frunzelor e frumos aranjata, ca intotdeauna. Garcon. E atat de fotogenic! Asa de bine iese in fiece fotografie! E Teiul lui Eminescu din parcul Copou.

Poezii lansate zilnic in eter
Vesnic invingator. Un click pentru eternitate. In fata Teiului fara sot, a copacului fara pereche, arborele etern al poeziei romanesti. La pomul sfant al Iesilor. In locul aducerilor aminte ii poti aduce un omagiu marelui poet Mihai Eminescu. Aici, urmele geniului sau le gasesti peste tot. Pasii poetului pare ca dainuie in umbra arborelui genial. Pentru ca si copacii pot fi geniali, mai ales daca sunt legati de amintirea poetului. Vantul si furtunile i-au rasfirat bratele obosite. Razboiele si conflictele i-au tulburat linistea. Schimbarile si tariile vietii i-au incrustat coaja imbatranita. Aici, aura poetica a Iasiului este impregnata de suflul cald al teiului monument. Oricine ajunge in capitala poeziei stie ca il gaseste in Copou, rezemat de o banca. Si se vine aici ca la un soi de templu.

Si rugaciunile in chip de poezie se inalta la cer. Fosnetul lin al frunzelor si al ramurilor se inalta ca un imn. Aici vin copiii de scoala primara din toata tara. Aici vin batrani din Israel la intoarcerea temporara in patrie pentru aduceri aminte in locurile de unde au plecat. Aici se intorc emigratii de peste Ocean, acum profesori universitari, informaticieni de marca, sa ia o gura de oxigen daruita cu bunavointa de teiul eminescian. Aici se face legea poeziei, se dezbate recursul la cultura si are loc intoarcerea la buchea si alfabetul culturii noastre. Mii de vizitatori se fotografiaza zilnic in preajma sa, alaturi de bustul poetului situat protector in fata. Vara, cand e cald, in preajma sa sunt sarbatoriti batranii orasului. O fanfara ii canta poetului, pentru ca e si poetul aici prezent, trebuie sa-l simtiti!, la fiecare sarbatoare sau duminica importanta.

Crengile, imbatate de mirosul teiului inflorit in iunie, freamata in sunet de goarna si trompeta. Parca si suflul copacului, cantecul sau acompaniat de vant consoneaza cu atmosfera. Ce-i drept, mai oboseste si el uneori, cand e prea mult zgomot sau atunci cand, de prea multa aglomeratie – nu mai poate respira, spiritual. Poeziile lui Eminescu si ale altor poeti nationali ii incanta lui si ascultatorilor sositi, diminetile si dupa-amiezile. Dintr-un difuzor instalat in preajma se aud zilnic poezii recitate de insusi autorii lor. Bancile sunt pline de un auditoriu de toate varstele, de la copii in carucioare la batrani ce umbla in bastoane aurite. Vizitatori, cu sutele.

Doftoricit, incurajat, la batranete
Aparatul prin care se transmit poeziile recitate de autori in vecinatatea Teiului este montat undeva in cladirea Muzeului „M. Eminescu” din apropiere. „Teiul traia cand Eminescu insusi se plimba pe aleile parcului Copou. Varsta lui este estimata la 250-300 de ani de specialistii biologi de la Gradina Botanica; ei ii poarta de grija, il doftoricesc, il trateaza si il vegheaza sa nu se usuce. Pentru ca vizitatorii vin la Tei, aud si de muzeu. Si asa Teiul ne aduce un aflux de vizitatori. Multi nici nu stiu de Muzeul Eminescu, care e o cladire noua in care se gasesc foarte multe obiecte, tablouri, carti in primele editii cu poezii de Eminescu editii rare si multe altele legate de amintirea poetului”, spune unul dintre ghizii muzeului. Ca vin sau nu la muzeu, oamenii ajung cu sfintenie la tei. Vezi uneori cum cate un pusti ii mangaie mantia scobita de griji si de nevoi.

E un loc al melancoliei eterne aici. La bustul poetului, sarutul are cel mai dulce gust de pe planeta. Indragostitii par imbatati de suflul copacului si mirosul sau ii alina cu dragoste si poezii pana spre inceputul lui iulie. Adolescentii si scolarii cu ghiozdanele burdusite de carti isi ascut talentul la umbra copacului. Aici se nasc si mor marii si micii poetii. Iubitorii de literatura, in general.

Poetul inca respira aici
Teiul lui Eminescu comunica astfel cu lumea din jur, ii cearta din cand in cand pe poetii intarziati care n-au mai venit de mult sa-l intrebe de sanatate. Dar si Teiului ii e dor de poetii disparuti. De exemplu, de poetul Nichita Stanescu, care de fiecare data cand trecea prin Iasi, negresit il vizita. Ii spunea „copacul lui Misu din Copou”. Si se reculegea sub umerii sai. Teiului ii e dor si de Geo Bogza, care si el poposea aici sprijinindu-si tampla de frunzele racoroase. Dar inca asteapta, pentru ca stie ca o prezenta a locului o constituie anual si toata floarea cea vestita a Uniunii Scriitorilor, de la Bucuresti si de mai departe. Aici, cu bustul poetului in fata, nimeni nu are puterea sa-si afiseze aroganta. Artisti, oricine ar fi.

Si multi necunoscuti, chiar in afara personalului specializat de la Gradina Botanica, vin de-i poarta de grija, din proprie initiativa. Il uda din cand in cand, iar cei de la Botanica il peticesc pe batranul scortos cu bratele rasfirate. I-au montat si ii asaza schele de otel, sa-i fie comod traiul la batranete. Iar el, ca un pacient bland, le raspunde leganandu-si crengile, cantand din frunze, si le multumeste prin cuvantul poetului anonim ce se aude in difuzor. Dar cele mai frumoase poezii sunt, evident, cele ale Poetului.

Arborele absolut
Se pare ca Teiul lui Eminescu a renascut din propria-i cenusa. Cu ani in urma a fost aproape de a se usca, dar si-a revenit: ajutat, printr-o procedura biologica elaborata, dintr-o crenguta fragila abia rasarita, a renascut. Atunci, Teiul a trimis vorba plopilor fara sot ca e bine, ca se va reface, si s-a refacut. Teiul lui Eminescu e un reper al copilariei noastre, al tuturor. Teiul, Bojdeuca lui Creanga, Gradina Botanica si Palatul Culturii sunt obiectivele ce definesc Iasiul. Cei care nu i-au adresat pana acum un omagiu, un cuvant de imbarbatare, atat de necesar acum la batranete, trebuie sa vina. Sa se inchine poetului. Pentru ca spiritul lui Eminescu salasluieste in crengile inflorite. De aici pleci impacat, incarcat cu energie si stii ca geniul romanesc l-a dat pe cel mai mare poet, care a avut un loc preferat aici. Cand am plecat din preajma copacului parca am auzit respirand sufletul pamantului. Am pipait boarea de inspiratie a poporului roman. Sau, cum spunea candva Petre Tutea, am simtit ce inseamna acea „suma lirica de voievozi” ce reprezenta pentru filosof Luceafarul poeziei romanesti. Veniti sa vedeti arborele absolut al Romaniei eterne!
O vizita si la „Plopii lui Eminescu”
Un alt simbol din Iasi de care e legata amintirea poetului sunt Plopii fara sot. Am intrebat teiul… Am vazut directia din care a batut vantul: intr-acolo trebuia sa o luam. Am trecut de Podu Ros, prin Nicolina, pe langa Spitalul Socola si Hanul Trei Sarmale, unde poetul poposea insotit de Creanga sau umbla singur in asteptarea Veronicai Micle. Si cand sa se profileze colinele Iasiului, am zarit coroana unuia dintre plopi. Sunt pe stanga soselei ce iese din oras. In fata lor troneaza bustul poetului. Pe bust este inscriptionat si un scurt fragment din poezia „Pe langa plopii fara sot”.

Istoricul plopilor
Se spune ca Plopii fara sot, initial un grup de 29 de copaci, l-au inspirat pe poetul Mihai Eminescu in compunerea poeziei „Pe langa plopii fara sot”, poezie ce evoca iubirea dintre Eminescu si Veronica Micle. Sotul acesteia, profesorul Stefan Micle, rector al Universitatii „Al.I. Cuza” intre anii 1867 si 1875, locuia intr-o casa din Bucium, cartierul din apropiere. In aceasta casa, Veronica Micle statea in perioada verii. De aceea, de nenumarate ori, Eminescu si Creanga trageau la Hanul Trei Sarmale, aflat aproape, unde se dedulceau cu vinuri alese. Acest lucru constituia pentru poet un motiv sa ajunga la casa Veronicai. Plopii fara sot ai lui Eminescu, sub umbra carora poetul mai poposea in asteptarea iubitei, se afla lateral de soseaua Bucium din municipiul Iasi. In anul 1973, cei 29 de plopi ramasi au fost declarati monumente ale naturii. In decursul timpului, unii dintre ei au fost loviti de trasnet, iar altii au fost taiatI, deoarece se uscasera. Asa ca plopii fara pereche au devenit cu sot, vremea i-a mai rupt, i-a pus la pamant.

Teiul si Gradina Copou
Gradina Copou unde se afla situat Teiul este cel mai vechi parc din Iasi. A fost amenajata in anii 1833 si 1834, sub indrumarea domnitorului Mihail Sturza, ca loc de relaxare pentru boierimea vremii, in centrul sau gasindu-se monumentul „Obeliscul cu lei”. Alaturi de Teiul lui Eminescu, in parc s-a deschis de cativa ani si un muzeu inchinat poetului. In apropiere, pe aleea principala, gasim busturile unor mari personalitati ale culturii romane. Mihai Eminescu a vizitat in vremea cat s-a aflat la Iasi deseori Parcul Copou. Aici mergea sa se intalneasca sau sa o vada pe Veronica Micle, locul ramanand si astazi o marturie a iubirii lor si un simbol al romantismului in Iasi.
Pe vreme buna, bustul poetului ridicat in fata Teiului este scaldat in razele soarelui, iar iarna este incarcat de zapada si promoroaca. In fiecare an, pe 15 iunie, umerii de piatra ai statuii sunt inconjurati de buchete de flori, iar la picioare ii stau neintrerupt coroane, zeci. In 2012 se implinesc 123 de ani de la plecarea in eternitate a poetului.
Nu departe de bustul lui Eminescu, pe „Aleea Junimea”, se afla si bustul din bronz al Veronicai Micle si ale membrilor Junimii: Ion Creanga, Ciprian Porumbescu, Costache Negruzzi si fostul primar din vechea perioada ieseana Nicolae Gane. Muzeul Mihai Eminescu a fost deschis in 1989, cladirea acestuia fiind conceputa de arhitectul Virgil Onofrei.

Versurile despre tei. Eminescu isi rechema in versuri, pe cand se afla in Capitala, suvenirul ramurosului tei iesean: „Unde-i teiul cu-a sa umbra, Cu-a lui flori pan-n pamant? Vis au fost viata noastra, Iar norocul nostru vant”.

„Copacul lui Misu din Copou”
Fiecare popas, fie el si fugitive, al poetului Nichita Stanescu la Iasi includea in mod obligatoriu, indiferent de situatie, si un popas la Teiul lui Eminescu din Copou. Venea cu diferite prilejuri, pentru o lansare de carte sau la cate un festival de poezie. Se intalnea si cu scriitorul Mircea Radu Iacoban, fostul director al Editurii Junimea. „Cand ajungea la Iasi, intr-un singur loc trebuia sa mergem intotdeauna. La Teiul lui Eminescu, copacul lui «nea Misu», cum ii spunea el. Statea si tacea sub copac, nu zicea nimic”. De fapt, de la Gara poposea direct la Casa Pogor, sediul Junimii, si bea o cafea, discuta probleme literare. Acolo a rostit Nichita in cadru oficial o propozitie care avea sa faca epoca. „Aici «Miorita» a devenit «Oda in metru antic»”, a spus el, sugerand, astfel, devenirea poeziei romane de la creatorul anonim la geniul luceafarului poeziei romanesti.

Altadata, rasfoia editia Eminescu a editurii cand un confrate, ce apucase sa sarbatoreasca mai devreme venirea poetului, un pic balbait, a exultat: „Drrraga Nichita, ce-ar spune Eminescu daca ne-ar vedea aici, cu cartile in mana?”. „Ne-ar lua limba inapoi”, a raspuns el. Dupa popasul la editura, indiferent de anotimp, de vreme, mergeau obligatoriu la „Copacul lui Misu” (teiul), unde se reculegea. Apoi, dadeau o tura si pe la restaurant. Se duceau la Ciric, un lac de langa Iasi, unde cunosteau un ospatar, iar Nichita cerea de fiecare data saramura de ciuperci si ceva de baut. Manca foarte putin, el isi hranea sufletul cu poezie, cu marele Eminescu. Despre poetul national afirma ca nu mai e nimic de spus, pentru a-l proteja de cei care il confiscau folosindu-i numele in timpul cuvantarilor. „«Noi nu avem ce sa spunem despre Eminescu», aceasta fiind in logica lui maximum de apreciere. «Trebuie sa tacem, el a spus totul».’

Asa intelegea el sa lupte impotriva celor care, in timpul discursurilor, veneau cu frazari bombastice si inflamate despre simbolul poeziei romanesti. Asa stia el sa-l apere pe Eminescu. Mereu recita strofa eminesciana „abia atingi covorul moale, matasea suna sub picior”, care ii placea. Iar pe Eminescu il pretuia nespus de mult, vorbea intotdeauna la superlativ despre el si spunea ca Iasiul este legat in special de poetul national si de Junimea. „Pentru el erau de nedespartit aceste doua nume proprii, Iasi si Eminescu.” Primavara, frunzele Teiului lui Eminescu gadila umbra inimilor poetilor Eminescu si Nichita. „Va pupam sufletele”, ar fi spus Nichita.

Jurnalul.ro

Mihai Eminescu


Membru post mortem al Academiei Române

Activitatea literară
Mihai Eminescu
Mihai Eminescu în 1869, la Praga
Naștere	15 ianuarie 1850 Botoșani, Principatul Moldovei
Deces	15 iunie 1889 (39 ani) București, România
Profesie	poet, jurnalist
Naționalitate	român
Activ ca scriitor	1866–1888
Mișcare/curent literar	Romantism
Subiecte	condiția geniului, moartea, iubirea
Specie literară	poezie, nuvelă
Operă de debut	poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici) (n. 15 ianuarie 1850, Botoșani – d. 15 iunie 1889, București) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.^[1] Receptiv laromantismele europene de secol XVIII și XIX, și-a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism literar relativ întârziat. În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană descoperea paradigma modernismului, prin Charles Baudelaire sauStephane Mallarme, bunăoară. Poetul avea o bună educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gîndire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer,Immanuel Kant (de altfel Eminescu a lucrat o vreme la traducerea tratatului acestuia Critica rațiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat pînă la urmă) și de teoriile lui Hegel.

Rădăcina ideologică principală a gîndirii sale economice sau politice era conservatoare; de altfel poetul a fost o figură marcantă a acestui partid politic, iar prin articolele sale publicate mai ales în perioada în care a lucrat la Timpul a reușit să-i deranjeze pe cîțiva lideri importanți din acest mare partid care au lansat sloganul, celebru în epocă, „Ia mai opriți-l pe Eminescu ăsta!”. Publicistica eminesciană oferă cititorilor o radiografie a vieții politice, parlamentare sau guvernamentale din acea epocă; în plus ziaristul era la nevoie și cronicar literar sau teatral, scria despre viața mondenă sau despre evenimente de mai mică importanță, fiind un veritabil cronicar al momentului.

Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator.

A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședinta din 25 ianuarie 1902.

Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu dinBucurești. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Biografie

Data și locul nașterii

Familia

Statuia lui Mihai Eminescu din Cernăuţi

Într-un registru al membrilor Junimii Eminescu însuși și-a trecut data nașterii ca fiind 20 decembrie 1849, iar în documentele gimnaziului din Cernăuți unde a studiat Eminescu este trecută data de 14 decembrie 1849. Totuși, Titu Maiorescu, în lucrarea Eminescu și poeziile lui (1889) citează cercetările în acest sens ale lui N. D. Giurescu și preia concluzia acestuia privind data și locul nașterii lui Mihai Eminescu la 15 ianuarie 1850, în Botoșani. Această dată rezultă din mai multe surse, printre care un dosar cu note despre botezuri din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeași lună. Data nașterii este confirmată de sora mai mare a poetului, Aglae Drogli, care însă susține că locul nașterii trebuie considerat satul Ipotești.

Familia Eminescu

Mihai Eminescu este al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordulMoldovei, și al Ralucăi Eminovici, născută Jurașcu, fiică de stolnic din Joldești. Familia cobora pe linie paternă din Transilvania de unde emigrează în Bucovina din cauza exploatării iobăgești, obligațiilor militare și a persecuțiilor religioase. Unii autori au găsit rădăcini ale familiei Eminovici în satul Vad, din Țara Făgărașului, unde mai există și astăzi două familii Iminovici. Bunicii săi, Vasile și Ioana, trăiesc în Călineștii lui Cuparencu, nu departe de Suceava, comuna întemeiată de emigranții transilvăneni. Bunicii paterni mor din cauza epidemiei de holeră din 1844, și poetul, născut mult mai târziu, nu-i cunoaște și nu-i evocă în scrierile sale. Gheorghe, primul băiat al lui Vasile, tatăl poetului, trece din Bucovina în Moldova și îndeplinește funcția de administrator de moșie. Este ridicat la rangul de căminar și își întemeiază gospodăria sa la Ipotești, în Ținutul Botoșanilor.

Primul născut dintre băieți, Șerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăvește de tuberculoză și moare alienat în 1874. Niculae, născut în 1843, va contracta o boala venerică și se va sinucide în Ipotești, în 1884. Iorgu, (n. 1844) studiază la Academia Militară din Berlin. Are o carieră de succes, dar moare în1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni. Ruxandra se naște în 1845, dar moare în copilărie. Ilie, n. 1846 a fost tovarășul de joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme. Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria, n. 1848 sau 1849 trăiește doar șapte ani și jumătate. Aglae (n. 1852, d. 1906), a fost căsătorită de două ori, locuiește în Ipotești și are doi băieți, pe Ioan și pe George. A suferit de boala Basedow-Graves. Mihai a fost cel de-al șaptelea fiu. După el s-a născut în jur de 1854 Harieta, sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după instaurarea bolii. Matei, n. 1856, este singurul care a lăsat urmași direcți. A studiat Politehnica la Praga și a devenit căpitan în armata română. S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la un an și jumătate, data nașterii sau a morții nefiind cunoscute.

O posibilă explicație este că în secolul al XIX-lea speranța de viață nu depășea 40 de ani, epidemiile de tifos, tuberculoză, hepatită erau frecvente, iar pentru sifilis nu exista vreun tratament, boala fiind incurabilă până la inventarea penicilinei.

Copilăria

Clădirea National-Hauptschule din Cernăuți, unde Mihai Eminescu a studiat în perioada 1858-60. În prezent clădirea adăpostește o școală auto. Strada Shkilna (Școlii) nr. 4.

Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi, într-o totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet… sau O, rămâi).

Între 1858 și 1866, a urmat cu intermitențe școala primară National Hauptschule (Școala primară ortodoxă orientală) la Cernăuți. Frecventează aici și clasa a IV-a în anul scolar 1859/1860. Nu cunoaștem unde face primele două clase primare, probabil într-un pension particular. Are ca învățători pe Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinschi, iar director pe Vasile Ilasievici. Cadre didactice cu experiență, învățătorii săi participă la viața culturală și întocmesc manuale școlare. Termină școala primară cu rezultate bune la învățătură. Nu s-a simțit legat, afectiv, de învățătorii săi și nu-i evocă în scrierile sale. A urmat clasa a III-a la „Nationale Hauptschule“ din Cernăuți, fiind clasificat al 15-lea între 72 de elevi. A terminat clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi, după care a făcut două clase de gimnaziu.

Clădirea Ober-Gymnasium din Cernăuți, unde poetul și-a făcut studiile în perioada 1860-63. Tot aici a predat Aron Pumnul. În prezent, școala generală nr. 1. Se găsește pe str. M. Eminescu, colț cu str. I. Franko.

Între 1860 și 1861 a fost înscris la Ober-Gymnasium, liceu german din Cernăuți înființat în 1808, singura instituție de învățământ liceal la acea dată în Bucovina anexată de Imperiul habsburgic în 1775. Se impune în cursul anilor prin buna organizare administrativă și marea severitate în procesul de învățământ. Profesorii se recrutau, cu precădere, din Austria, întocmesc studii și colaborează la publicațiile vremii. Se înființează și o catedră de română, destul de târziu, după 1848. Este ocupată de Aron Pumnul. Cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru tomuri, tipărit la Viena între 1862 și 1865, cea dintâi istorie a literaturii române în texte. Frecventează cursurile la Ober Gymnasium și frații săi, Șerban, Nicolae, Gheorghe și Ilie. Termină clasa I cu rezultate bune la învățătură. Nu are notă la română pe primul semestru și este clasificat de Miron Călinescu, erudit în istoria bisericii ortodoxe române. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al 11-lea în primul semestru și al 23-lea în cel de-al doilea semestru. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creație populară și autor de studii de ținută academică. Aron Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu note maxime la română. A obținut insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la limba latină) și la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică). Mai târziu a mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare.

În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la învățătură. Avea note foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich (eminent). Plecând de vacanța Paștelui la Ipotești, nu s-a mai întors la școală.

Promoţia 1864 a gimnaziului din Cernăuţi. În medalion ar putea fi Eminescu

În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerul Învățământului din București o subvenție pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind nici un loc vacant de bursier“. În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul din Botoșani, i s-a promis că va fi primit „negreșit la ocaziune de vacanță, după ce, însă, va îndeplini condițiunile concursului“. Elevul Eminovici a plecat la Cernăuți unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentații. La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani, apoi, peste puțin timp, a fost copist la comitetul permanent județean.

La 5 martie 1865, Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie să fie înmânat fratelui său Șerban. În 11 martie tânărul M. Eminovici a solicitat pașaport pentru trecere în Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia. Situația lui școlară era de „privatist“. Cunoștea însă biblioteca lui Pumnul până la ultimul tom.

Debutul în literatură

Casa din Cernăuţi a lui Aron Pumnul, unde a locuit o perioadă și Mihai Eminescu (strada Aron Pumnul nr. 19)

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broșură, Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști (Lăcrimioare… la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare și poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îl convinge să-și schimbe numele în Eminescuși mai târziu adoptat și de alți membri ai familiei sale. În același an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii.

Sufleor și copist

Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuți – Blaj – Sibiu – Giurgiu – București. De fapt, sunt ani de cunoaștere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor și a realităților românești, un pelerinaj transilvănean al cărui autor moral a fost Aron Pumnul. „Cât de clar este, respectând documentele epocii cernăuțene, respectând adevărul istoric atât cât există în ele, cât de cert este că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi o «împrejurare boemă», «un imbold romantic al adolescenței», a fost – în fond – încheierea sublimă a unei lecții pentru toată viața: ideea unității naționale și a culturii române aplicată programatic și sistematic, cu strategie și tactică, după toate normele și canoanele unei campanii ideologice.” (Sânziana Pop în Formula AS nr. 367)

A intenționat să-și continue studiile, dar nu și-a realizat proiectul. În iunie 1866 a părăsit Bucovina și s-a stabilit la Blaj cu intenția mărturisită de a-și reîncepe studiile. În perioada 27 – 28 august 1866, a participat la adunarea anuală a ASTREI, la Alba Iulia. În toamnă, a părăsit Blajul și a mers la Sibiu, unde a fost prezentat lui N. Densușianu. De aici a trecut munții și a ajuns la București.

În 1867 a intrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în formația lui Mihail Pascaly și, la recomandarea acestuia, sufleor și copist la Teatrul Național, unde îl cunoaște pe I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee la Brăila, Galați, Giurgiu, Ploiești. A continuat să publice în Familia; a scris poezii, drame (Mira (dramă)), fragmente de roman (Geniu pustiu), rămase în manuscris; a făcut traduceri din germană(Arta reprezentării dramatice, de H. Th. Rötscher).

Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai multe forțe teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu și actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În timpul verii, aceasta trupă a jucat la Brașov, Sibiu, Lugoj, Timișoara, Arad și alte orașe bănățene. Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu și a obținut de la Eminescu poeziile La o artistă și Amorul unei marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august și 19 septembrie/1 octombrie. Văzând aceste poezii în Familia, căminarul Gheorghe Eminovici află de soarta fiului său, rătăcitor în lume. Stabilit în București, Eminescu a făcut cunoștință cu I. L. Caragiale. Pascaly, fiind mulțumit de Eminescu, l-a angajat ca sufleor a doua oară și copist al Teatrului Național. În 29 septembrie, Eminescu semnează contractul legal în această calitate. Obține de la Pascaly o cameră de locuit, în schimb, însă, se obligă să traducă pentru marele actor Arta reprezentării dramatice – Dezvoltată științific și în legătura ei organică de profesorul dr. Heinrich Theodor Rotscher (după ediția a II-a). Traducerea, neterminată, scrisă pe mai multe sute de pagini, se află printre manuscrisele rămase. Acum începe și proiectul său de roman Geniu pustiu.

Student la Viena și Berlin

Casa din Viena în care a locuit Eminescu (Kollergasse 3)

Plăcuța de pe casa din Viena în care a locuit Eminescu (Kollergasse 3)

Între 1869 și 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie și Drept (dar audiază și cursuri de la alte facultăți). Activează în rândul societății studențești (printre altele, participă la pregătirea unei serbări și a unui Congres studențesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare), se împrietenește cu Ioan Slavici; o cunoaște, la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea laConvorbiri literare; debutează ca publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar primele semne ale „bolii”.

Între 1872 și 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu condiția să-și ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene.

Fișier:BCU-Iaşi.JPG

Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” Iaşi

La 1 aprilie 1869, a înființat împreună cu alți tineri, cercul literar Orientul, care avea ca scop, între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare și a documentelor privitoare la istoria și literatura patriei. În data de 29 iunie, se fixează comisiile de membri ale Orientului, care urmau să viziteze diferitele provincii. Eminescu era repartizat pentru Moldova. În vară se întâlnește întâmplător în Cișmigiu cu fratele său Iorgu, ofițer, care l-a sfătuit să reia legăturile cu familia. Poetul a refuzat hotărât. În vară, a plecat cu trupa Pascaly în turneu la Iași și Cernăuți. Cu ocazia ultimului turneu, Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său i-a promis o subvenție regulată pentru a urma cursuri universitare la Viena, unde se aflau mai toți colegii lui de la Cernăuți. În 2 octombrie, Eminescu s-a înscris la Facultatea de Filosofie ca student extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece i-a lipsit bacalaureatul. Aici a făcut cunoștință cu Ioan Slavici și cu alți studenți români din Transilvania și din Bucovina. A reluat legăturile cu vechii colegi de la Cernăuți și de la Blaj. S-a înscris în cele două societăți studențești existente, care apoi s-au contopit într-una singură – România jună. A început să crească numărul scrisorilor și telegramelor către părinți pentru trimiterea banilor de întreținere.

Împreună cu o delegație de studenți, Eminescu îl vizitează de Anul Nou, 1870, pe fostul domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Döbling. În semestrul de iarnă1869–1870 Eminescu a urmat cu oarecare regularitate cursurile. După aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până în iarna lui 1871–1872, când a urmat două semestre consecutive. În schimb, setea lui de lectură era nepotolită. Frecventa, cu mult interes, biblioteca Universității. Îl preocupau și unele probleme cu care avea să iasă în publicistică.

Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia puternică provocată de poet în sânul societății Junimea din Iași, prin poeziile publicate de acesta în Convorbiri literare. Îi propune ca după terminarea studiilor să se stabilească la Iași.

La 6 august 1871, i se adresează din Ipotești lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relații privitoare la organizarea serbării. Printre tinerii de talent, participanți activi la serbare, s-au remarcat pictorul Epaminonda Bucevski și compozitorul Ciprian Porumbescu.

În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul societății România jună, Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere. Amândoi sunt acuzați că sunt atașați ideilor Junimii din Iași. În studiul său despre Direcția nouă, Titu Maiorescu evidențiază meritele de poet, „poet în toată puterea cuvântului“, ale lui Eminescu, citându-l imediat după Alecsandri. Studiul se tipărește cu începere din acest an în Convorbiri literare. La 16 decembrie 1871, într-o scrisoare către Șerban, care se afla în țară, i-a scris necăjit că duce o mare lipsă de bani, având datorii pentru chirie, apoi „la birt, la cafenea, în fine, pretutindenea“. Din această cauză, intenționează să se mute la o altă universitate, în provincie.

1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de 10 februarie a aceluiași an, într-o scrisoare către părinți, se plânge că a fost bolnav, din care cauză se află într-o stare sufletească foarte rea, agravată și de știrile triste primite de acasă. În 18 martie, a ajuns să constate că „anul acesta e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii și a lipsurilor de tot felul, iar în 8 aprilie a cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea. Se plânge și de lipsa unui pardesiu.

Mihai Eminescu în prima jumătate a anilor 1870

În aceste împrejurări a părăsit Viena și s-a întors în țară. În 18 decembrie s-a înscris la Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenții lunare de 10 galbeni, din partea Junimii. De data aceasta Eminescu era înmatriculat ca student, pe baza unui certificat de absolvire de la liceul din Botoșani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe care și le notase să le urmeze, erau foarte variate: din domeniul filozofiei, istoriei, economiei și dreptului.

În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea mai departe la Berlin, prin mărirea salariului. În 8 decembrie s-a reînscris la Universitate pentru semestrul de iarnă.

În perioada 17/29 ianuarie – 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondență între Maiorescu și Eminescu, în care i se propunea poetului să-și obțină de urgență doctoratul în filosofie pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iași. Ministrul Învățământului i-a trimis la Berlin suma de 100 galbeni pentru depunerea doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta oficial, pentru statul român, documentele din Königsberg. Toamna a petrecut-o în tovărășia lui Ioan Slavici, găzduit la Samson Bodnărescu.

Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului. În 1 septembrie a fost numit în postul de director al Bibliotecii Centrale din Iași. Pe lângă sarcinile de la bibliotecă, Eminescu a predat acum lecții de logică la Institutul academic în locul lui Xenopol. În 19 septembrie, printr-o scrisoare adresată secretarului agenției diplomatice din Berlin, a motivat de ce a abandonat această sarcină și de ce a luat drumul către țară. În 7 octombrie, Maiorescu a luat cunoștință prin Al. Lambrior că Eminescu nu poate pleca așa curând în străinătate ca să facă doctoratul, fiind oprit de întâmplări grave în familie: două surori se îmbolnăviseră de tifos la băi în Boemia. În 10 octombrie, Șerban, fratele poetului, care dăduse semne de o alienație mintală, s-a internat în spital prin intervenția agenției române din Berlin.

S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis că va veni într-o joi la serata literară de la Veronica Micle, pentru a citi o poezie cu subiect luat din folclor. În 28 noiembrie, agenția din Berlin a anunțat moartea lui Șerban, fratele poetului.

Reîntoarcerea în țară. Rătăciri

Timbru poştal românesc din 1958

În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă și a propus îmbogățirea ei cu manuscrise și cărți vechi românești. Tot în acest an a început traducerea din germană a unei gramatici paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea. Rămas fără serviciu, Eminescu a primit postul de corector și redactor al părții neoficiale la ziarul local Curierul de lași, unde numeroase rubrici redactate de el au fost publicate fără semnătură. A frecventat cu regularitate ședințele Junimii. De multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa. A făcut un drum la București, unde, prin Maiorescu, s-a împrietenit cuMite Kremnitz, Veronica Micle a rămas, însă, idolul său.

În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul Învățământului, a înaintat o listă bogată de tipărituri și manuscrise vechi pentru achiziționare, iar în14 martie, în cadrul prelegerilor publice ale Junimii a rostit conferința pe care a tipărit-o în Convorbiri literare din 1 august sub titlul Influența austriacă asupra românilor din principate.

Timbru poştal din Republica Moldova din 1996

În 26 mai a înaintat Ministerului un raport elogios asupra unei cărți didactice alcătuită de Ion Creangă și alții. În 3 iunie, schimbându-se guvernul, Eminescu a fost pus în disponibilitate prin decretul domnesc nr. 1013. În 15 iunie a primit scrisoarea lui Maiorescu prin care i s-a propus funcția de revizor școlar pentru districtele Iași și Vaslui. În 22 iunie, prin raportul său către Ministerul Învățământului, D. Petrino a cerut ca Eminescu, fost bibliotecar, să fie urmărit pentru obiecte și cărți „sustrase“. Ministerul a înaintat raportul Parchetului din Iași.

În 1 iulie a fost invitat să-și ia în primire noul post de revizor, iar în ziua următoare a predat biblioteca lui D. Petrino, autorul broșurii criticate de Eminescu prin articolul său O scriere critică. Tot în această vreme a fost înlocuit și la școală, din cauza grevei declarate de elevii unor clase. În 10 august a înaintat Ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu ocazia conferințelor cu învățătorii din județul Iași. A remarcat pe institutorul Ion Creangă de la Școala nr. 2 din Păcurari, Iași. În 15 august s-a stins din viată la Ipotești, mama poetului, Raluca Eminovici.

În 5 septembrie a trimis un raport cu propuneri de reorganizare a școlilor din județul Vaslui, iar în 17 decembrie, judecătorul de instrucție în cazul raportului înaintat la Parchet de către D. Petrino, a declarat că „nu este loc de urmare“. În 20 septembrie 1877, i-a comunicat lui Slavici că se simte din ce în ce mai singur, iar în 12 octombrie a precizat, către același, că Iașii i-au devenit „nesuferiți“. În a doua jumătate a lunii octombrie, fiind invitat să intre în redacția ziarului Timpul, Eminescu a părăsit Iașii și a venit la București, unde s-a dedicat gazetăriei.

În 6 august 1879, a murit Ștefan Micle. Văduva lui Micle a venit la București și l-a rugat să intervină pentru urgentarea pensiei sale. Împreună au făcut planuri de căsătorie nerealizabile.

Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta, sora sa, s-a plâns că are mult de lucru și că este bolnav trupește, dar mai mult sufletește. Din partea familiei a primit numai imputări, în special adresate de tatăl său. Nu a avut nici timp, nici dispoziție să-l felicite măcar pe Matei, care-i trimisese invitație de nuntă. Nu a publicat decât o poezie. Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai trimite nici o colaborare. A renunțat la căsătoria proiectată cu Veronica Micle.

S-a reîntors în țară, trăind la Iași între 1874–1877. A fost director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la ziarul Curierul de Iași. A continuat să publice în Convorbiri literare. A devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a determinat să scrie și l-a introdus la Junimea. Situația lui materială era nesigură; a avut necazuri în familie (i-au murit mai mulți frați, i-a murit și mama). S-a îndrăgostit de Veronica Micle.

În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef (în 1880) la ziarul Timpul. A desfășurat o activitate publicistică excepțională, care i-a ruinat însă sănătatea. Acum a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul, etc.).

Boala

Poesii – 1884

Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb a citit în mai multe rânduri „Luceafărul” pe care Mite Kremnitz l-a tradus în germană, în ședințele Junimii de la Titu Maiorescu. Este semnalat adeseori în casă la Maiorescu. În 1 ianuarie, la gazetă, Eminescu este flancat de un director și un comitet redacțional care urmau să-i tempereze avântul său polemic. Reorganizarea redacției este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în stilul său propriu. În 13 septembrie, în absența poetului, probabil, se citesc „iarăși vecinic frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui Maiorescu.

În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În lipsa lui se citește la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană. La București, în 23 iunie, pe o căldură înăbușitoare, Eminescu a dat semne de depresie, iar la 28 iunie, „boala” a izbucnit din plin. În aceeași zi a fost internat în sanatoriul doctorului Șuțu, cu diagnosticul de psihoză maniaco-depresivă, nicidecum ceva incurabil.

Maiorescu a fost vizitat în 12 august de Gheorghe Eminovici și de fratele poetului (locotenentul), care au cerut relații asupra bolnavului. Fondurile strânse din vânzarea biletelor, în valoare de 2,000 lei, au fost adăugate contribuției amicilor pentru plecarea lui Eminescu. Eminescu a fost trimis la Viena în 20 octombrie și internat în sanatoriul de la Ober-Dobling, fiind însoțit pe drum de un vechi prieten, Alexandru Chibici Revneanu.

În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu și de vărul acestuia, C. Popazu, din Viena, care aveau sarcina să-l vadă cât mai des la sanatoriu. În 8 ianuarie a murit la Ipotești, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. În 12 ianuarie Eminescu i-a scris lui Chibici că dorește să se întoarcă în țară, iar în 4 februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i aceeași dorință. Doctorul Obersteiner a recomandat la 10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin Italia. În 26 februarie Eminescu a plecat în călătoria recomandată, însoțit de Chibici.

În 7 martie la Ipotești, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin împușcare. Eminescu a sosit la București în 27 martie, primit la gară de mai mulți amici. A plecat în 7 aprilie la Iași, cu același însoțitor. În 24 septembrie a fost numit în postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași. În 25 octombrie a fost prezent la banchetul anual al Junimii, iar în noiembrie a fost internat în spitalul Sf. Spiridon. În luna decembrie a primit vizita lui Vlahuță, care l-a gasit in deplinatate putere creatoare, si chiar binedispus.

În perioada iulie – august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa, de unde a scris cerând bani pentru plata taxelor. La începutul lunii septembrie încă nu venise la Iași. Editura Socec i-a dat 500 lei în contul volumului de poezii.

În anul 1886 a fost menținut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri șterse: a scris statele de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărților împrumutate și pentru convocarea comisiei bibliotecii. În 15 martie, Albumul literar al societății studenților universitari Unirea i-a publicat poezia Nu mă-nțelegi. A fost înlocuit în 9 noiembrie din postul de la bibliotecă și, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la Mânăstirea Neamț.

În primăvara lui 1887, Eminescu a plecat la Botoșani, la sora sa Henrieta, și a fost internat în spitalul local Sfântul Spiridon. În timpul acesta, la Iași s-au organizat comitete de ajutorare, care au lansat liste de subscripție publică pentru întreținerea și îngrijirea poetului. În 13 iulie a mers la Iași pentru un consult medical. Aceștia au recomandat trimiterea pacientului la Viena și Hall, iar în 15 iulie Eminescu a plecat înspre destinațiile recomandate, însoțit de doctorandul Grigore Focșa. În 1 septembrie s-a întors de la Hall la Botoșani, unde a stat sub îngrijirea doctorului Iszak și a sorei sale, Henrieta. Trupa de teatru a fraților Vlădicescu, cunoscuți poetului, a dat în luna decembrie la Botoșani, un spectacol în beneficiul bolnavului.

Mormântul lui Mihai Eminescu

Eminescu a dorit în 1888 să-și termine unele lucrări de care și-a amintit că le-a lăsat în manuscris. I-a amintit Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în manuscris la Biblioteca Centrală din Iași. Prin scrisoare recomandată i-a cerut lui Maiorescu să-i trimită biblioteca și manuscrisele rămase la București. Criticul însă nu a dat niciun răspuns acestei scrisori. Iacob Negruzzi a depus pe biroul Camera Deputaților o petiție din partea unui număr de cetățeni din toate părțile țării, pentru un proiect de lege prin care să se acorde poetului, de către stat, o pensie viageră. Propunerea a fost susținută și deMihail Kogălniceanu. Camera a votat un ajutor lunar de 250 lei. Veronica Micle a venit la Botoșani și l-a determinat pe Eminescu să se mute definitiv la București. În 15 aprilie, poetul s-a stabilit definitiv la București. Aici a avut un modest început de activitate literară. În 23 noiembrie proiectul de lege a trecut la Senat, unde a fost susținut de Nicolae Gane ca raportor. Legea s-a votat abia în luna aprilie a anului următor.

Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Șuțu, l-a examinat pe Mihai Eminescu, la 20 martie 1889. Concluzia raportului medical a fost următoarea: “dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut”. În 13 aprilie s-a instituit o curatelă pentru asistența judiciară a bolnavului.

Moartea și serviciul funerar

Moartea lui Eminescu s-a produs pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, după ce la începutul anului boala sa devenise tot mai violentă, în casa de sănătate a doctorului Șuțu din strada Plantelor, București. Ziarul Românul anunța ziua următoare la știri: Eminescu nu mai este. Corpul poetului a fost expus publicului în biserica sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad. Un cor dirijat de muzicianul C.Bărcănescu a interpretat litania „Mai am un singur dor”. După slujba ortodoxă și discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, la care fuseseră înhămați doar doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde D.Laurian rostește al doilea discurs funebru. Apoi cortegiul, la care se adaugă diverși trecători o pornește pe Calea Victoriei, Calea Rahovei și se îndreaptă spre cimitirul Șerban Vodă, denumit azi Bellu. Patru elevi ai Școala normală de institutori din București au purtat pe umeri sicriul pînă la mormînt, unde a fost îngropat sub „teiul sfînt” din cimitirul Bellu cum scria chiar Caragiale în necrologul său, În Nirvana.

Despre moartea poetului, G. Călinescu a scris:

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”

Tudor Vianu a spus: „fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci”

Există teorii conspiraționiste care afirmă că ar fi murit ucis.

Neghina R, Neghina AM (Departmentul de Parazitologie, Universitatea de Medicina si Farmacie „Victor Babes”, Timisoara) afirma ca „dupa analizarea ipotezelor medicale, concluzionam ca el a suferit de tulburare bipolara si a murit datorita intoxicarii cu mercur, un tratament inadecvat administrat ca urmare unui diagnostic incorect (sifilis). Internat in locuri inadecvate si tratat de catre medici incompetenti, el a suferit nu doar fizic ci si moral, nu s-a putut adapta stressului si a murit in mod prematur„.

Profilul psihologic

Bustul lui Mihai Eminescu din Constanţa

Bustul lui Mihai Eminescu in Vevey, Elveţia

Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale care după moartea poetului a publicat trei scurte articole pe această temă: În Nirvana, Ironie și Două note. După părerea lui Caragiale trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu era faptul că „avea un temperament de o excesivă neegalitate”. Viața lui Eminescu a fost o continuă oscilare între atitudini introvertite și extravertite.

„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”

Criticul Titu Maiorescu, cel care l-a sprijinit moral și material pe parcursul întregii vieți dar mai ales după tragicul moment al declanșării bolii sale, s-a ocupat de poezia sa în două dintre articolele sale, Direcția nouă în poezia și proza românească(1872), în care va analiza doar cîteva poezii publicate în revistaConvorbiri literare pînă în momentul tipăririi articolului, este vorba despre Venere și Madonă, Mortua Est, și Epigonii și va reveni ulterior după moartea poetului asupra întregului set de poezii publicate antum în studiul Eminescu și poeziile sale, publicat la scurtă vreme după moartea sa prematură. Dar poate documentul cel mai uman, cel mai cald este scrisoarea pe care i-o trimite în perioada în care poetul se îngrijea de sănătate, în străinătate, într-un sanatoriu din Viena, asigurîndu-l că volumul său de Poesii, editat de Socec în ediție princeps în 1883, se bucură de o bună recepție, fiind citit atît de locuitorii mahalalei Tirchileștilor cît și de doamnele de la Curtea Reginei Carmen Sylva, o altă admiratoare declarată a poetului, cea care a intervenit pe lîngă regele Carol I pentru a-i fi acordată distincția „Bene merenti”, refuzată totuși de poet din motive politice. În portretul pe care i l-a făcut poetului în studiul Eminescu și poeziile sale(1889), Titu Maiorescu accentuează trăsăturile introvertite ale lui Eminescu, care de altfel erau dominante. Maiorescu a promovat imaginea unui visător rupt de realitate, care nu suferea din cauza condițiilor materiale în care trăia, indiferent la ironiile și laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind „seninătatea abstractă”.

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în perioadele bolnave declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână. În aceeași proporție tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obștească și chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”

În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, și așa cum își amintește Caragiale, Eminescu era de multe ori sub influența unor impulsuri inconștiente nestăpânite. Viața lui Eminescu a fost o suprapunere de cicluri de diferite lungimi formate din avânturi alimentate de visuri și crize datorate impactului cu realitatea. Ciclurile puteau dura de la câteva ore sau zile, până la săptămâni sau luni, în funcție de importanța întâmplărilor, sau puteau fi chiar de mai lungă durată când erau legate de evenimentele care i-au marcat viața în mod semnificativ, ca legătura cu Veronica, activitatea politică din timpul studenției, participarea la întâlnirile Junimii sau ziaristica de la Timpul. Dăm ca exemplu caracteristic acestor crize felul în care descrie el însuși accesele sale de gelozie.

„Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea.”

Ioan Slavici, un alt mare scriitor junimist, descoperit tot de Mihai Eminescu la Viena, a evocat în cîteva texte cu caracter memorialistic atît amintirile din perioada prieteniei lor vieneze, cît și sărbătoarea consacrată serbării de la Putna, organizată la propunerea societății „României june”, din care cei doi au făcut parte în epoca studiilor lor la Universitatea din Viena.

Cultura sa filosofică. Izvoarele operei eminesciene

Receptiv la marile romantisme europene de secol XVIII și XIX, cunoscute în literatura de specialitate sub numele High Romanticism, Romantism înalt, poetul și-a asimilat viziunile poetice occidentale, unii critici observînd malițios cum că creația sa ar aparține unui Romantism relativ întârziat, poetul fiind ușor desincronizat față de Occident, care străbătea în acei ani tranziția către Modernism. În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, mai ales în fragmentele unor piese de teatru, neterminate, unde-l avea drept model principal pe William Shakespeare, numit într-o poezie postumă, Cărțile, „prieten drag al sufletului meu”, nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură, etc., poezia europeană descoperea paradigma Modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stephane Mallarme, bunăoară. Poetul avea o bună educație filosofică, opera sa poetică a fost influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon și de marile sisteme de gîndire ale Romantismului, în special de tratatul lui Arthur Schopenhauer, Lumea ca voință și reprezentare, de idealismul lui Fichte și Schelling sau de categoriile din tratatele lui Immanuel Kant, de altfel a lucrat o vreme la traducerea tratatului său Critica rațiunii pure, iar la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat pînă la urmă, sau de ideile lui Hegel. Pentru acest înalt conținut filosofic al operei sale Constantin Noica, un cunoscut eseist și filosof român din perioada interbelică și apoi postbelică l-a denumit pe bună dreptate omul deplin al culturii române. Pe plan poetic sau în opera sa în proză Mihai Eminescu era influențat de mari creatori romantici germani, de Novalis, de la care a preluat motivul „florii albastre”, de Goethe sau Lenau și de alți mari prozatori germani, de E.T.A.Hoffmann, Jean Paul, etc. Eminescu era interesat și de filosofia indiană, citise Rig-Veda în traducerea germană, iar cosmogonia din incipitul Scrisorii I a fost preluată din acest vechi text indian, și i-a recomandat amicului său Ioan Slavici, Analectele luiConfucius. Mai multe fragmente din cursurile de istoria filosofiei audiate la Berlin scrise în limba germană s-au păstrat în caietele rămase de la poet și sunt studiate de specialiștii în opera sa, denumiți în mod generic eminescologi. La Universitatea din Berlin a audiat cursuri de economie politică, filosofie, drept, egiptologie, medicină legală, etc. A fost influențat de teoria metempsihozei sau reîncarnării, care a stat la rădăcina prozei sale neterminate Avatarii faraonului Tla, și de Cartea Morților din mitologia egipteană, cunoștea și utiliza figuri mitologice din mai multe culturi sau religii, din Zoroastrism, Budism, Catolicism sau Ortodoxism. În peregrinările sale a adunat o însemnată bibliotecă de cărți vechi, în alfabet chirilic, de cărți populare, cu care dorea să alcătuiască o chrestomație a culturii nostre străvechi, după moartea sa ele au intrat în arhiva Academiei Române și au fost utlizate de C.Chițimia sau de Moses Gaster. Creația populară a constituit un izvor foarte important al poeticii sale, Eminescu a scris multe poeme în metrica poeziei populare, a cules cîntece de petrecere sau basme, cărora le-a adăugat numeroase simboluri onirice sau fantastice. Luceafărul, poemul său cel mai cunoscut, o quintesență a temelor și motivelor eminesciene, a fost inspirat de o creație folclorică, de basmul popular „Fata în grădina de aur”, publicat de Richard Kunisch, un călător prin Țările Române, mai exact prin Oltenia, care reprodusese mai multe asemenea creații într-o carte de-a sa de călătorie, editată în limba germană în 1861.

Eminescu la Junimea din Iași

Eminescu a fost un membru foarte activ al societății politico-literară Junimea, unde fusese invitat de criticul și omul politic Titu Maiorescu, și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial alPartidului Conservator.A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședinta din 25 ianuarie 1902.

Activitatea literară

Articol principal: Opera poetică a lui Mihai Eminescu.

Activitatea de jurnalist politic

Articol principal: Eminescu jurnalist politic.

Activitatea de ziarist a lui Eminescu a început în vara anului 1876, nevoit să o practice din cauza schimbărilor prilejuite de căderea guvernului conservator. Până atunci el fusese revizor școlar în județele Iași și Vaslui, funcție obținută cu sprijinul ministrului conservator al învățământului, Titu Maiorescu. Imediat după preluarea conducerii ministerului de către liberalul Chițu, Eminescu a fost demis din funcția de revizor școlar și a lucrat ca redactor la Curierul de Iași, publicație aflată atunci în proprietatea unui grup de junimiști. La inițiativa lui Maiorescu și Slavici, Eminescu a fost angajat în octombrie 1877 ca redactor la cotidianul Timpul, organul oficial al conservatorilor, unde a rămas în următorii șase ani.

Deși a ajuns jurnalist printr-un concurs de împrejurări, Eminescu nu a practicat jurnalismul ca pe o meserie oarecare din care să-și câștige pur și simplu existența. Articolele pe care le scria au constituit o ocazie de a face cititorilor educație politică, așa cum își propusese.

„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în România și dintr-o parte și dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata și deplina înțelegere a instituțiilor noastre de azi ne trebuie o generațiune ce-avem de-a o crește de-acu-nainte. Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele țării e creșterea morală a generațiunii tinere și a generațiunii ce va veni. Nu caut adepți la ideea cea întâi, dar la cea de a doua sufletul meu ține ca la el însuși.”

Pentru Eminescu legea supremă în politică era conservarea naționalității și întărirea statului național:

„ … toate dispozițiile câte ating viața juridică și economică a nației trebuie să rezulte înainte de toate din suprema lege a conservării naționalității și a țării, cu orice mijloc și pe orice cale, chiar dacă și mijlocul și calea n-ar fi conforme cu civilizația și umanitarismul care azi formează masca și pretextul sub care apusul se luptă cu toate civilizațiile rămase îndărăt sau eterogene.”

De aceea o politică eficientă putea fi realizată numai ținând seamă „de calitățile și defectele rasei noastre, de predispozițiile ei psihologice”. Prin atitudinea sa, Eminescu nu dorea să constrângă cetățenii de altă etnie să devină români sau să-i excludă din viața publică. Ceea ce își dorea era ca interesul național să fie dominant, nu exclusiv. „Dar ceea ce credem, întemeiați pe vorbele bătrânului Matei Basarab e că țara este, în linia întâia, elemental național și că e scris în cartea veacurilor ca acest element să determine soarta și caracterul acestui stat.”

Publicistica lui Eminescu acoperă perioada Războiului de Independență, a proclamării independenței, a satisfacerii condițiilor impuse de Congresul de la Berlin pentru recunoașterea independenței și proclamarea regatului. Pe lângă aceste mari evenimente politice și sociale el s-a ocupat în articolele sale de toate problemele societății românești din acea vreme: răscumpărarea căilor ferate, noua constituție și legea electorală, bugetul, înființarea Băncii Naționale, dările, inamovibilitatea magistraților, politica externă, etc. Majoritatea articolelor scrise de Eminescu fac parte dintr-o polemică continuă dusă cu ziarele liberale și în principal cu Românul condus de C.A. Rosetti, liberalii aflându-se atunci la guvernare.

Receptarea operei eminesciene

Opera poetică eminesciană a fost divizată de destinul poetului în două secțiuni, prima, cea antumă a fost publicată în timpul vieții poetului de Titu Maiorescu la editura Socec, cu puțin timp înainte ca mintea acestuia să se întunece în 1880. Cea mai mare parte a creației sale a rămas în manuscris, predate de Titu Maiorescu Bibliotecii Academiei Române, unde au fost folosite inițial dePerpesscius pentru ediția critică, inițiată în 1939 la Editura Fundațiilor Regale Regele Carol al II-lea, și finalizată abia în anul 2000. Manuscrisele au rămas multă vreme nefolosite, criticii au considerat că ele conțin bruioane sau simple schițe ale operelor neterminate, din acest motiv Titu Maiorescu nici nu și-a pus problema posibilei lor editări. Criticul literar care le-a pus într-o lumină cu totul specială a fost George Călinescu, cel care își va susține doctoratul în literatură pornind de la nuvela postumă Avatarii faraonului Tla și care va recompune imaginea întregii opere în magistrala sa monografie Opera lui Mihai Eminescu, un studiu în patru volume, editat inițial la Editura Fundațiilor Regale Regele Carol al II-lea pentru Literatură și Artă, în perioada 1934-1936.

După schimbarea de regim politic din 1947 poezia lui Mihai Eminescu a fost grav cenzurată, în manualele școlare au pătruns doar cîteva texte, printre ele poezia „Împărat și proletar”, iar poezia lui a fost redusă la o suprafață foarte mică și înlocuită de poetica poeziei proletcultiste, specifică acelei epoci de tristă amintire. Exegeza eminesciană a revenit la nivelul ei abia după 1965 prin cîteva momente semnificative, trebuind menționate în acest context studiile unor eminescologi ca Ion Negoițescu, Rosa del Conte, Ioana Em.Petrescu, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Petru Creția, Ilina Gregori care s-au adăugat canonului eminescologiei interbelice, la care și-au adus contribuția mari critici sau stilisticieni literari cum ar fi Tudor Vianu, Perpessicius, Dumitru Caracostea, etc.

Un moment semnificativ al contestării poetului de către un grup de critici literari consacrați, din care făceau parte Nicolae Manolescu, Ion Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu, un politolog – profesorul de științe politice Cristian Preda, dar și de un număr de tineri scriitori, și anume de cel care coordonase numărul, redactorul Cezar Paul-Bădescu, Răzvan Rădulescu, T.O.Bobe, studentul Marius Chivu, l-a constituit numarul 265 din 1998 al revistei „Dilema”, care a stîrnit o reacție foarte puternică a lumii culturale românești dar și a jurnaliștilor de la diverse publicații, toate aceste reacții fiind adunate de Cezar Paul-Bădescu într-o antologie intitulată „Cazul Eminescu”. Acesta a selectat numai reacțiile emoționale și a trecut cu vederea pe cele avizate care veneau din partea unor eminescologi ca Ilina Gregori, Eugen Simion, Ștefan Cazimir etc. Multe din aceste reacții au aparținut simplilor cititori, iar la aceasta s-au adăugat reacțiilor semi-oficiale sau oficiale, venite din partea unor reprezentanți ai unor partide politice naționaliste, cum ar fi Partidul România Mare, sau a unor personalități culturale din Republica Moldova, unde Mihai Eminescu se bucură de un cult foarte special.

„În universul operei, proza se arată ca o densă complementaritate de idei și imagini a poeziei, pe care, în numeroase feluri, o duce mai departe și o explică. Ne întrebăm adesea cum s-ar înțelege structura roului titanic ori demonic din poezia eminesciană dacă n-ar interveni paginile cu motivări ample și coerente adânc din Geniu pustiu ori Sărmanul Dionis? Sau cum s-ar pătrunde în lupta eroului cu categoriile de spațiu și timp fără elucidările filosofice din Sărmanul Dionis? Trecerile de la o ipostază filosofică la alta, modificările în concepția despre lume și erou a poetului, raportul dintre gândul filosofic și ideea mito-poetică sau imagine se limpezesc numai luminate de proză, care oferă adesea și valori estetice de mâna întâi.” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu–cultură și creație)

„Eminescu este un povestitor fantastic căruia i se impune nu observarea realității, ci recompunerea ei vizionară, grea de semnificații adânci. Nimeni înaintea lui Eminescu și nimeni după el n-a reușit mai bine în acea pictură fantastică a realității care amintește de arta unui William Blake.” (Tudor Vianu)

Opere antume

Opera	Anul apariției
Din 1870
Venere și Madonă	15 aprilie 1870, „Convorbiri literare“
Mortua est!	1 martie 1871, „Convorbiri literare“
Noaptea…	15 iunie 1871, „Convorbiri literare“
Floare albastră	1 aprilie 1873, „Convorbiri literare“
Melancolie	1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“
Crăiasa din povești	1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“
Lacul	1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“
Dorința	1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“
Povestea codrului	martie 1878, „Convorbiri literare“
Singurătate	martie 1878, „Convorbiri literare“
Departe sunt de tine…	martie 1878, „Convorbiri literare“
Pajul Cupidon	1 februarie 1879, „Convorbiri literare“
O, rămâi	1 februarie 1879, „Convorbiri literare“
De câte ori, iubito…	septembrie 1879, „Convorbiri literare“
Atât de fragedă…	septembrie 1879, „Convorbiri literare“.
Afară-i toamnă…	octombrie 1879, „Convorbiri literare“
Sunt ani la mijloc…	octombrie 1879, „Convorbiri literare“
Când însuși glasul…	octombrie 1879, „Convorbiri literare“
Freamăt de codru	octombrie 1879, „Convorbiri literare“
Revedere	octombrie 1879, „Convorbiri literare“
Despărțire	octombrie 1879, „Convorbiri literare“
Din 1880
O, mamă…	1 aprilie 1880, „Convorbiri literare“
Scrisoarea I	1 februarie 1881, „Convorbiri literare“
Scrisoarea II	1 aprilie 1881, „Convorbiri literare“
Scrisoarea III	1 mai 1881, „Convorbiri literare“
Scrisoarea IV	1 septembrie 1881, „Convorbiri literare“
Luceafărul	aprilie 1883, „Almanahul Societății Academice România jună“
S-a dus amorul…	24 aprilie/6 mai 1883, „Familia“ Nr. 18
Când amintirile…	15/25 mai 1883, „Familia“ Nr. 20
Adio	5/17 iunie 1883, „Familia“ Nr. 33
Doină	1 iulie 1883, „Convorbiri literare“
Pe lângă plopii fără soț…	28 august/9 septembrie 1883, „Familia“ Nr. 35
Și dacă…	13/25 noiembrie 1883, „Familia“ Nr. 46
Criticilor mei	1883/84	Poeziile au fost scrise începând cu anul 1876.
Mai am un singur dor	1883/84,
Somnoroase păsărele…	1883/84,
Veneția	1883/84,
Iubind în taină…	1883/84,
Trecut-au anii…	1883/84,
Din Noaptea…	12/24 februarie 1884, „Familia“ Nr. 7
Sara pe deal	1 iulie 1885, „Convorbiri literare“
Scrisoarea V – Dalila	1 ianuarie 1886, „Epoca“
Nu mă înțelegi	15 martie 1886, „Album literar“ al Asociației studențești Unirea
La steaua	25 octombrie 1886, „România liberă“
De ce nu-mi vii	februarie 1887, „Convorbiri literare“
Kamadeva	1 iulie 1887, „Convorbiri literare“
Oricâte stele…	1 februarie 1890, „Convorbiri literare“
Albumul	iulie 1892, „Convorbiri literare“

Mihai Eminescu în conștiința publică

În muzică

Vezi și: Listă de compoziții pe versurile lui Mihai Eminescu

Teatru și film

Geniu sublim (Eminescu), scenariu de film, scris în 1966 de scriitorul Cristian Petru Bălan și achiziționat oficial de Centrul Cinematografic București, secția scenarii film, în 1967. După emigrarea autorului în America, scenariul a fost publicat în 1996, la editura Western Publishing din Chicago, câteva exemplare existând și în România (Biblioteca Academiei Române, Biblioteca Centrală Universitară din București ș.a.).

În anul 1986, revenit în RSS Moldovenească, regizorul Emil Loteanu a regizat filmul artistic de televiziune Luceafărul, despre viața și creația poetului Mihai Eminescu.

Numismatică

Pe o monedă comemorativă, cu valoarea nominală de 1 rublă, emisă de Uniunea Sovietică în 1989, a fost gravat chipul lui Mihai Eminescu. Moneda, pusă în circulație pe 26 decembrie 1989, pentru a celebra centenarul Eminescu, a fost bătută la monetăria din Leningrad, cu un tiraj de 2 milioane de monede. De remarcat că prenumele poetului este scris Mihail și nu Mihai, variantă recunoscută de către eminescologi.

Notafilie

Banca Națională a României a pus în circulație mai multe emisiuni de bancnote, pe care a fost gravat portretul lui Mihai Eminescu:

bancnota cu valoare nominală de 1.000 de lei (ROL), în 1991;
bancnota cu valoare nominală de 1.000 de lei (ROL), în 1993;
bancnota cu valoare nominală de 1.000 de lei (ROL), în 1998;
bancnota cu valoare nominală de 500 de lei (RON), în 2005.

Publicistică

Portrete

În urma lui Mihai Eminescu au rămas patru portrete fotografice. Primul, realizat la Viena în 1869, cel mai cunoscut și pe baza căruia s-a construit și mitul geniului, se pare că e un portret neretușat al unui fotograf austriac. Mai sunt alte trei portrete retușate, unul din 1878, realizat de Frantz Dushek la București, unul din 1884–1885, realizat de Nestor Heck la Iași, altul cu Eminescu , de Jean Bielig, realizat in 1887, și după acesta s-a făcut o litografie de către Th. Mayerhofer. Se pare că pe acesta din urmă l-a rupt Titu Maiorescu atunci când i-a fost arătat.

1869
1878
1885
1887

http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Eminescu

20,410 total views, 1 views today

Lasă un comentariu

comentarii

Comments are closed.

ARTICOLE RECENTE

POLITIC