In suita de falimente care marchează zilnic traseul nostru capitalist, asta pentru ca noile generații, care vin din spate, să știe pe unde am luat-o, aș înscrie și falimentul sentimentului național. Pentru unii, înmormântarea oricărui fior patriotic e o ușurare. Pentru alții, mulți, puțini, nu-mi dau seama, e o golire sufletească dureroasă. Te simți, și asta o spun luîndu-mă mărturie, ca și când ai sta cu chirie la tine acasă. Deposedarea de bunurile care fac funcțională o țară, dezbrăcarea ei până la chiloți și chiar mai departe, de orice țesătură protectoare, s-a petrecut într-un iureș și încă nu s-a isprăvit. Zilele trecute, o cunoștință din Brăila mi se plângea că în municipiul dunărean nu mai există în funcțiune nicio fabrică. Nimic, nimic, nimic. Devalizarea s-a petrecut metodic, însumând complicități centrale și locale. Fiecare nou val de conducători s-a simțit obligat să măture tot ce funcționa, preschimbând combinatul industrial în morman de gunoi și țevăria prin care umbla abur și energie într-o arteră moartă. Din fiecare deces au rezultat niște gologani, mulți, ca o primă de înmormântare încasată de succesivii ciocli ai localității, cu tainuri pentru aranjorii de la centru. Falimentul industrial a curs într-o concomitență dizolvantă, cu altele. Au murit căile ferate și s-a înecat, ca într-un naufragiu apocaliptic, întreaga flotă. Cu toate că multe vapoare, cu altă vopsea, plutesc avantajos pe mările planetei, unii dintre noi le-au echivalat fierului vechi și le-au dat, cel puțin în negoțul declarat, pe nimic. Surprinzător, fierul vechi a devenit etichetă pentru tot ce aveam. Un mare combinat vinicol, cu uriașe cisterne nichelate a primit eticheta de fier vechi și înstrăinat ca atare, o fabrică de motoare electrice a fost și ea dezmembrată ca fier vechi. Fier vechi a devenit tot ce aveam și sub această generoasă etichetă a dispărut. Mai avem, căpăcite și abandonate prin escrocherii și neputințe, câteva zeci sau sute de mine. În ele se găsesc minereuri rare, aur, cărbune. Aud că emisari ai actualei guvernări, molipsită și ea de sindromul fierului vechi, caută prin lume clienți pentru a vinde mine. De aur, de uraniu, de ce doriți. Dacă ungi unde trebuie, mina e a ta! Gestul va fi aplaudat ca o nouă izbândă a democrației capitaliste și învelit în vorbe frumoase. Se vor da medalii celor vrednici în vânzările de țară poreclite privatizări. Pare a fi ultima etapă a falimentului. Sunt, scriam cândva, cetățean al unei foste țări. Încep să mă simt chiriaș la mine acasă. Vânzarea pe nimic a munților de aur de la Roșia Montana, obiectiv comun al lui Băsescu și Ponta, susținut de oștiri disipate în cancelarii, parlamente și redacții, e o verigă din lungul lanț al înstrăinărilor. Și totuși, ultima verigă, cea care va pecetlui ruina, este falimentul sentimentului național. Dacă până acum lipsa oricărei tresăriri care să suspende gesturi criminale, a trecut neobservată, acum și în curând, falimentul iubirii de țară va fi consemnat prin dispariția materială a țării. Ce să mai iubești, ca român, când țara ta nu mai e?

Lucian Avramescu

1,077 total views, 1 views today

Lasă un comentariu

comentarii