Primiţi cu cutremurul?

Mii de bucureşteni stau în clădiri gata să se prăbuşească şi mor de frica unui cutremur, dar nu se apucă de consolidare, deşi bani există. Am colindat zeci de blocuri cu bulină şi am aflat de ce.

Cutremurul e cea mai mare spaimă a bucureştenilor, spune o cercetare realizată în 2010 de Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative. Oamenilor le e mai frică de cutremur decât de singurătate sau de moarte.

În blocul în care stau sunt scandaluri pe tema asta în fiecare săptămână. Ştiam că locatarii se ceartă pentru tot felul de prostii, dar aş fi crezut că într-o problemă de viaţă şi de moarte lasă orgoliul la o parte şi se pun pe treabă.

Treabă ar fi destulă: pe lista primăriei sunt 371 de clădiri despre care ştim că au şanse mari să pice la cutremur. Dintre ele, 113 sunt pericol public, adică au spaţii comerciale la parter sau se află în zone aglomerate. Dacă pică la cutremur, o să omoare, pe lângă locatari, şi o mulţime de trecători.

Statul are un program de consolidare pentru blocurile astea: finanţează lucrările, mută oamenii în locuinţe temporare şi face toate contractele. Însă totul merge ca melcul, se repară câte o clădire pe an.

Primarul Sorin Oprescu a spus în numeroase rânduri că e vina proprietarilor, care pun beţe în roate consolidărilor. Aşa că am pornit la vânătoare de buline ca să mă lămuresc:

Ce-i în capul vostru, oameni buni? De ce vreţi să muriţi la cutremur?

Merg pe Calea Victoriei, una dintre cele mai îmbulinate străzi din Bucureşti. La numărul 139 găsesc un bloc de 7 etaje, brăzdat de crăpături. Înăuntru e pustiu, pereţii sunt crăpaţi, iar uşile nu au yale. Într-un târziu, o doamnă în halat deschide uşa cu o sârmă în loc de clanţă. Când aude ce mă interesează, pune mâna la inimă şi spune: „Mi-e foarte frică. Stau de 40 de ani în blocul ăsta. Ştiu ce-a fost în ’77, toate plafonurile căzute până la sârmă. Au căzut ziduri întregi, te uitai la Calea Victoriei printre cărămizi. La un cutremur, ferească-ne Dumnezeu, de 7 grade, mi-e groază. De vii ne-ngroapă!”

Deşi femeia ar da orice să-şi repare blocul, şansele ca asta să se întâmple în în viitorul apropiat sunt zero. Clădirea e în proces de retrocedare şi până nu se termină judecata n-o să bage nimeni vreun leu în el.

„Cum faci tu 70 de oameni să vibreze la unison?”

Situaţia e asemănătoare în multe alte clădiri, unde locatarii nu reuşesc să se înţeleagă. Administratorul unui bloc de la Universitate îmi spune deznădăjduit: „Eu vreau să fac consolidarea, dar condiţiile sunt atât de vitrege… Cred că sunt şapte ani şi tot nu se întâmplă nimic. E dosarul depus, dar sunt oameni care nu semnează. Cum faci tu 70 de oameni să vibreze la unison?”

La o clădire din Piaţa Naţiunilor Unite, oamenii ar trebui să se mute pe timpul consolidării peste stradă, în două blocuri noi puse la dispoziţie de primărie. Dar nici aici lucrurile nu sunt clare: „Ăştia în vârstă nu sunt de acord, că au prea multe lucruri de mutat. Dosarul e făcut. Mai sunt patru familii care trebuie să ducă actele. Dacă în două săptămâni nu le duc o să îi mute cu jandarmii,” îmi spune o doamnă care pare gata să plece cu mobila pe scări.

În unele cazuri, toţi locatarii sunt de acord, dar dosarele se înfundă misterios la primărie. Preşedintele blocului de pe Victoriei 95, un moş cu părul alb pieptănat cu cărare, spune că a depus dosarul de doi-trei ani de atunci nu s-a întâmplat nimic. „Expertiza e făcută, precizează că dacă vine un cutremur ca în ’77 blocul pică. A fost cel mai afectat bloc de pe Calea Victoriei.”

„Garantez cu viaţa mea că nu cade blocul”

 În alte locuri, oamenii par convinşi că blocurile lor sunt invulnerabile. „Pilonii sunt pe grinzi de cale ferată. E o conjunctură foarte solidă”, îmi spune mândră o bătrână de pe Hristo Botev nr. 3, deşi blocul e construit în 1923, când nu se ştia mai nimic despre norme antiseismice. „Blocul ăsta e deosebit, el şi cu Palatul Telefoanelor. E unul din cele 10 blocuri în Bucureşti făcute să reziste la cutremur.”

La fel şi în blocul de pe Ion Câmpineanu unde care a locuit „marele artist C.I. Nottara, luptător pentru progresul teatrului romînesc”. „Nu mi-e frică. Am mai multă încredere în blocul ăsta decât în unele noi”, îmi spune un locatar şi-mi arată un zid gros de 1 metru care ar trebui să-l apere.

Pe administratorul clădirii de pe Dianei 18 îl găsesc într-un birou cu mobilă masivă, amenajat ca un altar japonez. Tânărul trage adânc din pipă şi spune: „Nu ne e frică. Garantez cu viaţa mea că nu cade blocul. Dacă cineva îmi zice că mâine la 12 va fi cutremur, eu sunt acasă.”

Cu toate astea, a început strângerea de semnături pentru consolidare. „Pe cale bucală zic toţi da. Dar între verba volant şi scripta manent s-ar putea să fie diferenţă. Problema e că trebuie să ne dăm acordul orbeşte. Nu ştii cât costă, cât durează. Ne va aştepta un tămbălău de lungă durată, costisitor şi care nu-ţi garantează că în caz de cutremur blocul n-o să cadă. Aia e problema care mă râcâie cel mai tare.”

„Prefer să trăiesc viaţa aşa cum este. Până acum a fost OK.”

Pentru mulţi bucureşteni, soarta e mai puternică decât rezistenţa clădirii, perioada de rezonanţă seismică sau alte detalii tehnice. Într-o curte cochetă dintre două blocuri cu bulină de pe Calea Victoriei, o bătrână zâmbitoare îmi spune că locatarii nu-s preocupaţi de seism. „Mi-ar fi frică de un cutremur mare, dar o fi şi-o fi? Uite, treci pe stradă şi-ţi pică o cărămidă-n cap şi nu mai mori de la cutremur, mori de la cărămidă.”

Prin labirintul de holuri al blocului de pe Câmpineanu 22 găsesc o doamnă care a prins aici cutremurul din ’77. Atunci a venit arhitectul a doua zi şi le-a zis că nu sunt probleme. Face ochii mari când îi spun că e pe lista de clădiri-pericol public. „Ăsta?! Au rămas doar bătrâni pe-aici. Cred că nici nu le pasă dacă plecăm cu blocul ăsta cu tot.”

Ultimul moment mistic mă găseşte în apartamentul renovat protocaliu al preşedintei blocului de pe Vasile Lascăr 26-28. Tatăl ei a reparat zidurile căzute la cutremurul din ’77, dar o consolidare reală nu s-a întâmplat. Asta nu pare s-o ingrijoreze: „Dacă e să mori, şi cu o cărămidă în cap… ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus. Dacă e să-mi fie frică, mor de pe acum. Prefer să trăiesc viaţa aşa cum este. Până acum a fost OK.”

Mioriţa a murit. Consolidaţi blocurile!

Bucureştenii ajung la resemnare şi filosofie existenţială atunci când vine vorba de consolidat clădiri. Mulţi mi-au spus că-i o situaţie tipic românească, fix ca-n Mioriţa. Surpriza e că nu-i deloc aşa.

Un chestionar împărţit la 450 de locatari din clădiri cu bulină a arătat că majoritatea covârşitoare e foarte informată despre riscul seismic, cunoaşte legile şi programele statului şi e de acord cu consolidarea. Studiul, realizat în 2003 într-un parteneriat între specialişti japonezi şi Centrul Naţional pentru Reducerea Riscului Seismic, demonstrează că oamenii ăştia nu au o problemă deosebită, nu sunt „prea români”. De la vorbă pân’ la faptă e un drum lung, dar retincenţa lor de a se înhăma la treabă e un fenomen sociologic bine cunoscut.

Mi-a spus asta sociologul Alfred Bulai, coordonatorul cercetării care scotea cutremurul ca principala spaimă a bucureştenilor. „Acest comportament de a amâna măsurile e firesc, foarte des întâlnit. Oamenilor le e teamă de lucruri care sunt mult mai apropiate şi mai prezente în viaţa lor. Dacă-i întrebi dacă au o problemă cu banii cu siguranţă e mult mai mare decât cutremurul. Lucrul ăsta e luat în calcul în politicile publice. Ele doresc să intervină în condiţiile unor riscuri pe care oamenii nu şi le asumă (cum ar fi asigurarea obligatorie auto).”

Consolidarea pentru cutremur e una dintre problemele în care oamenii nu pot să acţioneze raţional şi se pună singuri de acord. Dar pentru asta există statul, să intervină şi să îndrepte lucrurile. Faptul că oamenii nu se înţeleg nu e un obstacol de netrecut. E chiar raţiunea de a fi a autorităţilor.

Aşa că bucureştenii, atunci când spun „Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus”, ar putea să nu se refere doar la cutremur, ci şi la primărie.

Consolidările în cifre:

13 clădiri au fost consolidate de primărie în ultimii 20 de ani

113 clădiri – pericol public aşteaptă consolidarea

3729 de familii locuiesc aceste clădiri

2392 de clădiri au diverse grade de risc seismic

? – un număr necunoscut de clădiri stau să pice, dar nu au fost deloc expertizate

750.000 euro: preţul mediu al consolidării unui bloc

1.000.000.000 euro: bugetul Capitalei

1,2 milioane de euro: banii alocaţi anul ăsta în Bucureşti pentru consolidări

8 clădiri sunt în curs de consolidare.

sursa RomaniaLibera

Bucureştiul pe dos: campion la demolări, repetent la consolidări

La 20 de ani după comunism, Bucureştiul a pornit din nou proiecte grandioase de infrastructură. Se fac poduri imense, bulevarde largi şi autostrăzi suspendate. În timpul ăsta, centrul oraşului aşteaptă să fie distrus de un cutremur, cu tot cu oamenii din el. Primăria are bani să consolideze toate clădirile periculoase, dar nu o face. De ce?

România are de 18 ani o lege care obligă primăriile să consolideze clădirile cu bulină. E nevoie de măsuri hotărâte, iar Primăria Bucureştiului a arătat că poate să le ia: într-un singur an, a expropriat şi demolat 80 de clădiri ca să construiască un bulevard. Dar aceeaşi primărie n-a reuşit în 20 de ani să consolideze decât… 13 clădiri.

Consolidarea de 100 de ani

Primarul Sorin Oprescu e foarte îngrijorat de soarta bucureştenilor, cel puţin în declaraţii. Acum doi ani spunea la televizor că la un cutremur mare vor fi 500.000 de victime şi se întreba dacă are locuri în cimitire să-i îngroape pe toţi. Sever Georgescu, directorul ştiinţific al Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Construcţii (INCERC), spune că primarul a încurcat lucrurile: 450.000 ar fi numărul oamenilor din clădirile care ar suferi avarii, însă majoritatea n-ar păţi nimic. Numărul real al morţilor ar fi „doar” 6500.

Cu toată îngrijorarea asta, apărarea de cutremur nu e trecută printre priorităţile primăriei. Programele stufoase de dezvoltare de pe site-ul lor îşi propun consolidarea tuturor celor 113 clădiri pericol public ba până în 2008, ba până în 2012. Dar până acum s-au făcut 13 blocuri în 18 ani. În ritmul ăsta, lucrările vor fi gata în anul 2092 (dacă mai rămâne ceva în picioare până atunci). Şi ăsta-i doar vârful icebergului, pentru că mai sunt încă 2279 de clădiri despre care ştim că au risc seismic, plus multe altele care nu au fost nici măcar expertizate.

Cea mai generoasă legislaţie, cele mai puţine consolidări

În afară de România, nicăieri în lume clădirile private nu se consolidează antiseismic cu bani publici. Dacă ai o clădire care se dovedeşte a fi pericol public, trebuie să începi consolidarea într-un anumit termen (în Chile e 2 luni). Dacă nu o faci, statul ţi-o demolează.

Însă în România, imediat după căderea comunismului, proprietatea era un concept neclar. Cum ar putea statul să arunce în stradă locatarii din blocurile vechi, majoritatea bătrâni cu venituri mici? Aşa că, în 1994, Guvernul a dat Ordonanţa 20, care spunea că statul vine cu finanţarea, te mută temporar în alt apartament şi se ocupă de consolidare, urmând să-şi recupereze banii de la oameni în 25 de ani, în rate fără dobândă. Cei cu venitul mic decât media pe economie sunt scutiţi, nu plătesc un leu.

Cu toată legea asta darnică, tot n-au pornit serios lucrările. Sunt operaţiuni costisitoare – cele 13 clădiri finalizate au costat, în medie, câte 750.000 de euro. Dar bulevardul Uranus, pe care primăria îl construieşte acum, a fost estimat la 330.000.000 de euro. Cu banii ăştia s-ar putea consolida 440 de clădiri. Alte sute de milioane de euro merg în pasajele care se construiesc prin tot Bucureştiul. Partea bună e că primăria nu trebuie să aleagă între dezvoltare şi consolidare. Poate să le facă pe amândouă, pentru că banii pentru consolidări vin de la Ministerul Dezvoltării (MDRT).

Ministerul Dezvoltării: banii nu sunt problema!

Am presupus că lucrurile merg greu pentru că ministerul nu are bani. Aşa că m-am dus la cel care se ocupă de programul consolidărilor: directorul Direcţiei Tehnice în Construcţii din MDRT, Cristian Stamatiade. Surprinzător, directorul nu s-a plâns de lipsa banilor.

„Banii nu sunt o problemă. Contructori avem, materiale de construcţie hăhău. Legea e de partea primăriei, ar trebui să fie mult mai fermi. Au fost fermi când au făcut alte acţiuni – să demoleze sau să facă nişte lucruri care poate nu toate erau conform legii. Dar aici, unde au undă verde şi sprijin din partea legii?”

Stamatiade îmi enumeră zeci de instituţii şi comisii implicate în problema cutremurului. Unele cercetează ce se întâmplă în pământ, altele văd cum reacţionează clădirile la cutremur, altele se gândesc cum să construiască mai rezistent, altele ce să facă după cutremur. Aici lucrează o mulţime de cercetători dedicaţi, pe care îi plătim pentru că vrem să micşorăm cât mai mult numărul victimelor. Dar în momentul ăsta cea mai mare problemă sunt clădirile neconsolidate. Între instituţiile astea şi oamenii de rând e administraţia locală. Ea e responsabilă pentru vieţile cetăţenilor. Ce face Primăria Capitalei?

Primăria cere de la MDRT puţini bani pentru consolidări, apoi nu reuşeşte să-i cheltuiască nici pe ăia. Anul ăsta, bugetul consolidărilor e de 5 milioane de lei, adică vreo 1,2 milioane de euro. Un raport trimis prefectului de un secretar de stat din Ministerul Dezvoltării spune astfel: „Deşi sursa de finanţare a fost asigurată de la bugetul de stat, ritmul lucrărilor de execuţie la nivelul capitalei este total nesatisfăcător. Deconturile în primele 5 luni ale anului 2011 totalizează 909.000 lei din totalul de 3.368.000 lei, reprezentând doar 27% din suma alocată pentru semestrul I.”

Locatarii nu sunt problema

Primăria spune că nu cheltuiesc banii din vina locatarilor, care nu depun actele sau nu semnează. În primul episod al seriei „Primiţi cu cutremurul?” am arătat, însă, cum reticenţa lor e firească în astfel de cazuri şi trebuia luată în calcul când s-a plănuit programul de consolidare. În plus, oamenii nu sunt proşti. Toate miturile care circulă printre locatari au o bază reală. Funcţionari dezinteresaţi care îţi ignoră dosarul 10 ani, lucrări făcute de mântuială, tărăgănate timp de şase ani, costuri finale mult mai mari decât estimările şi tot felul de grozăvii.

Singurul mit neconfirmat e că primăria vrea să le ia casele. Oamenii se tem de asta din cauza unui singur cuvânt: ipotecă. Până termini de plătit ratele (sau, dacă eşti scutit, până trec cei 25 de ani), apartamentul e ipotecat şi nu poţi să-l vinzi. În momentul de faţă se lucrează la modificarea legii, astfel încât să nu mai pună ipotecă, ci să treacă datoria în cartea funciară. În felul ăsta, oamenii vor avea posibilitatea să-şi vândă apartamentele cu datoria inclusă.

Legislaţia nu e problema

Un alt motiv invocat de primărie e legea. În bilanţul de 3 ani de mandat ai lui Sorin Oprescu, situaţia dezastruoasă a consolidărilor e justificată astfel: „Deşi ritmul de actiune in acest domeniu nu este cel pe care ni-l dorim, urgentarea lucrărilor nu ţine numai de Primăria fenerala. Există şi o serie de factori externi, cum ar fi cei de natură legislativă, care îngreunează procesul de consolidare.”

M-am dus la primărie şi am cerut lămuriri funcţionarilor care se ocupă direct de asta. Cei de la consolidări au susţinut că legea nu e bună, dar nu au ştiut să-mi spună ce anume ar trebui schimbat. Cei de la departamentul juridic mi-au descris alt tablou: din 2008 au avut vreo 30 de procese cu oamenii care, ajunşi într-o fază avansată, refuzau să semneze contractul de execuţie. Le-au câştigat aproape pe toate. Locatarii aveau argumente subiective, erau mai degrabă enervaţi pe primărie decât reticenţi la consolidare. Mi-au spus-o chiar un jurist al primăriei: „Astea sunt tipurile de litigiu care nu folosesc nimănui, indiferent de soluţie. Ar putea fi prevenite cu o mai bună comunicare.”

Dan Lungu: „Ce facem noi? Din păcate, facem pe dos.”

În Bucureşti, legea nu a fost un obstacol pentru nenumărate demolări. Cel mai recent caz e bulevardul Uranus, pentru care primăria a avut nevoie de doar nouă luni ca să exproprieze zeci de clădiri şi apoi să le dărâme. Nicuşor Dan, preşedintele Asociaţiei Salvaţi Bucureştiul, descrie astfel situaţia: „În zona Berzei-Buzeşti au fost demolate în ultimul an 80 de clădiri, din care 7 monumente istorice. Pentru 78 de clădiri, pentru ca primăria să dea autorizaţia mai devreme, a folosit argumentul «imobilul e în stare avansată de degradare şi reprezintă pericol public». Acesta e argumentul pe care primăria l-a folosit ca să demoleze toate clădirile astea mai repede.”

Acelaşi argument poate fi folosit pentru consolidarea blocurilor. E greu de crezut că ar fi cineva care să se împotrivească public unui proiect care salvează mii de vieţi. Cu toate astea, Bucureştiul e campion la demolări, dar repetent la consolidări.

Sever Georgescu, specialist în construcţii şi seisme, descrie dezvoltarea dementă a Capitalei: „Dacă în oraş o să avem şoseaua aia nemaipomenită, dar la următorul cutremur o să luam morţii cu excavatorul din 30 de amplasamente? Ce măreaţă societate dezvoltată, dedicată omului şi membră a Uniunii Europene suntem?”

Dan Lungu, profesor de siguranţa structurilor la Facultatea de Construcţii, e revoltat de asta: „Ce facem noi? Din păcate, facem pe dos. Presiunile imobiliare nu sunt sursa consolidărilor seismice, ci, dimpotrivă, sursa pentru a demola peste noapte clădiri care permit dezvoltarea viitoare a oraşului.”

Cu bulina la primărie

Deci avem bani, avem legi, avem specialişti şi speranţele a mii de oameni. Însă toate astea se transformă în dosare înghiţite de un birou al Primăriei Capitalei. Cele mai multe nu mai văd lumina zilei. Nimeni nu ştie ce se întâmplă acolo, care-i mecanismul misterios din spatele consolidărilor. Din afară, biroul arată ca o gaură neagră.

Nu-mi rămânea decât să intru acolo, pregătit să înfrunt rechini imobiliari şi alte jivine. Nu m-am dus neînarmat. Profesorul Lungu are o bulină roşie în birou (se pare că există o piaţă neagră a bulinelor, de vreme ce a găsit una în Obor, de vânzare cu 100 de lei). Mi-a împrumutat-o şi m-am dus cu ea în mână să colind primăria, să-i întreb „Primiţi cu cutremurul?”.

În episodul următor voi povesti ce am găsit acolo.

 Banii pe care nu îi cheltuim pe consolidări

330 milioane de euro va cheltui primăria cu bulevardul Uranus
200 milioane de euro a cheltuit primăria cu pasajul Basarab
10 milioane de euro a cheltuit primăria în 18 ani pentru consolidările terminate
150-350 milioane de euro ar costa consolidarea tuturor clădirilor care sunt pericol public
2.000 milioane de euro au fost pagubele materiale de la cutremurul din 1977 (cât bugetul primăriei de acum pe doi ani

Cei opt funcţionari care trebuie să salveze Capitala de dezastru

Soarta oamenilor care trăiesc în clădirile cu bulină roşie din Bucureşti este în mâinile a opt funcţionari din Primăria Capitalei. Aceştia au arătat însă că nu pot rezolva situaţia imobilelor care trebuie urgent consolidate. Funcţionarii ştiu să facă un singur lucru: dosare.

Acum 17 ani, Guvernul României şi-a dat seama că nu poate să aştepte până când cetăţenii o să-şi consolideze singuri casele. Bucureştenii se ceartă prin subsoluri de bloc în timp ce, zi şi noapte, trei plăci tectonice se împung în Vrancea. Aşa că în 1994 a apărut Ordonanţa 20, care obliga primăriile să repare urgent blocurile şubrede.

Primăria Bucureştiului s-a debarasat de problema asta într-un mod ingenios. A înfiinţat un departament al cărui unic scop e să ocolească legea: să nu rezolve nimic şi să nu poată fi tras legal la răspundere. În toţi anii ăştia şi-a îndeplinit cu brio misiunea. Palmaresul: doar 13 clădiri reparate, zero sancţiuni primite.

După cum am arătat în primele episoade ale seriei, primăria are la dispoziţie bani şi mijloace să consolideze blocurile, chiar dacă unii locatari se împotrivesc. În poveştile pe care le-am auzit în scările de bloc, la mijloc ar fi o mare conspiraţie a rechinilor imobiliari, care ar vrea să facă afaceri cu terenul de sub molozul care va rămâne după cutremur.

M-am dus la primărie 
să caut rechinii imobiliari

Când colo, am găsit o doamnă cu ochelari verzi şi o cruciuliţă la gât. Aurelia Radu e şefa serviciului Consolidări din Primăria Capitalei. Are 52 de ani, două fete şi un nepoţel. A rămas marcată de cutremurul din ‘77 şi, mai târziu, a ajuns să termine Facultatea de Construcţii cu o lucrare despre seism. Apoi s-a angajat la un ICRAL (Întreprindere de Construcţii, Reparaţii si Administrare Locativă), unde făcea documentaţii pentru clădirile aflate în reparaţii. La serviciul Consolidări a ajuns încă de la înfiinţare, acum 17 ani. În primii ani nu s-a consolidat nimic.

„Mi-e teamă să mă duc 
la uşa cuiva“

Principalul obstacol sunt locatarii care se răzgândesc, aud tot felul de zvonuri şi ajung să conteste toate acţiunile primăriei. Primăria „comunică“ cu locatarii prin notificări şi amenzi. Soluţia e o echipă serioasă de comunicare – să umble toată ziua prin blocuri. Nu poţi cere asta unor funcţionari cu pregătire tehnică. Aurelia Radu nu merge deloc pe teren: „Mi-e teamă să mă duc la uşa cuiva. Oamenii pot deveni violenţi. În toată activitatea asta am avut surpriza neplăcută ca o persoană să mă ameninţe că mă împuşcă, că vrem să-i consolidăm casa.“
Aşa că stă toată ziua la etajul cinci al unui turn de sticlă de pe malul Dâmboviţei (aici e sediul temporar al primăriei, pentru că vechea clădire de pe Bd. Elisabeta, monument istoric, are ea însăşi bulină şi aşteaptă de ani buni consolidarea). Biroul ei e tapetat cu hârtii. Sunt înşirate peste tot, adunate în teancuri, lipite pe pereţi, chiar şi pe tastatură. Singurul document fără antet e o poză cu o pisică.

„Fiecare omuleţ şi fiecare 
etapă sunt dosare“

Aurelia Radu are trei voci. Prima e vocea de funcţionar, vocea instituţiei, mai ţipătoare, aproape metalică. Cu ea mi-a descris activitatea de zi cu zi: „Fiecare omuleţ şi fiecare etapă sunt dosare, le urmărim, le gestionăm, monitorizăm.“ Tot cu ea mi-a dat următoarele răspunsuri:

Cum negociaţi cu oamenii?
Citim din legislaţie.

Cum îi ajutaţi pe preşedinţii 
de bloc?
Păi… la calculator. Că mulţi nu au acces la calculator.

Dacă legea e proastă, ce ar trebui schimbat la ea?
Nu ştiu, vă spun sincer.

Credeţi că primăria ar fi putut 
să facă mai mult în aceşti 17 ani?
Nu cred. Am încercat şi cu procese, şi cu amenzi…

„Nu pot să vă spun câte nopţi nedormite am avut“

După un timp, vocea de funcţio-nar capitulează şi se transformă într-o voce de mamă. Cu ea recunoaşte că e supărată pentru că nu poate face mai mult: „Nu pot să vă spun câte nopţi nedormite am avut eu din cauza problemelor de serviciu cu ame-nin-ţă-ri, cu deblocări… Am pus suflet în toată acţiunea asta. Este singurul lucru care ne macină. Că nu putem să facem mai mult. Că ne blocăm de un X-ulescu care nu înţelege că asta e casa lui şi există pericolul să se prăbuşească şi să-şi piardă viaţa.“

„Vine mâine cutremurul. 
Cine e vinovat?“

Spre finalul discuţiei, îşi face apariţia şi a treia voce. Când vine vorba de cutremurul propriu-zis, Aurelia Radu se grăbeşte să spună că tragedia e responsabilitatea oamenilor care nu au semnat în dosare. Dar când zice asta vocea începe să-i tremure de parcă gâtul i-ar fi un seismograf şi tocmai are loc unul dintre micile cutremure zilnice din Vrancea.

„Vine mâine cutremurul şi ţi se întâmplă ţie ceva. Cine e vinovat? Primăria e vinovată? Că a făcut tot ce a putut. Adică a semnat contract de execuţie.“

„Viaţa de funcţionar e în sine 
o epopee care are regulile ei“

Din discuţiile cu funcţionarii primăriei mi-era clar că poţi să arunci în ei cu saci de bani sau să le pui la dispoziţie batalioane de jandarmi şi tot o să le ia 100 de ani (la propriu) să termine consolidările. „O să vedeţi capcana în care se află funcţionarii – fiecare are o fişă a postului şi caută să scape cu viaţă din acea chestie. Nu se chinuie mai mult ca să poată dormi liniştit acasă. Fiecare su-pra-vie-ţuieş-te blocând alte informaţii in-co-mode. Viaţa de funcţionar e în sine o epopee care are regulile ei.“  Cel care spune asta lucrează la stat, a terminat Facultatea de Construcţii şi e specializat în seisme, întocmai ca Aurelia Radu. E Sever Georgescu, directorul ştiinţific al Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Construcţii, Urbanism şi Dezvoltare Teritorială Durabilă.

Soarta oamenilor care trăiesc în clădirile cu bulină roşie din Bucureşti este în mâinile a opt funcţionari din Primăria Capitalei. Aceştia au arătat însă că nu pot rezolva situaţia imobilelor care trebuie urgent consolidate. Funcţionarii ştiu să facă un singur lucru: dosare.

Georgescu putea să se ascundă în spatele numeroaselor cuvinte din titlul instituţiei şi să se închidă într-un laborator. Dar a văzut că nimeni nu se ocupă de educaţia antiseismică a oamenilor şi a hotărât să înceapă el. A învăţat de la japonezi cum se face, a atras fonduri şi a creat singurele campanii coerente din România.

Oamenii primăriei ar trebui, spune Georgescu, „să ia legătura cu fiecare grup în parte şi să vadă ce îl preocupă pe fiecare, să răspundă la fel şi fel de întrebări care par caraghioase, dar care-i macină pe oameni.“

Nu poţi cere tuturor func-ţio-na-rilor facă pe Don Quijote. Dar poţi cere primarului să ia o mică pauză de la tăiat panglici de poduri şi stadioane şi să angajeze nişte oameni care să facă o strategie, apoi să meargă zi de zi prin blocuri, să ţină bătrânele de mână, să se răfuiască cu baştanii, să facă orice e nevoie pentru a convinge oamenii şi a evita un dezastru.

„Primarul ar putea să fie destul de inteligent cât să folosească în favoarea lui chestia asta“

Sociologul Alfred Bulai spune că problema e nu e la funcţionarii mărunţi, ci la conducerea primăriei. „Eu n-am o problemă cu funcţionarii, or face ce-or face ei pe-acolo. Problema e că n-au deloc un program de comunicare cu cetăţenii de nici o culoare, nu doar în această problemă. Politica publică nu se impune niciodată bine dacă e doar coercitivă. Au fost multe temeri care se bazau pe lipsă de comunicare. Nimeni n-a scos din capul oamenilor aceste temeri. Şi n-aş zice că erau nişte temeri false.“

Cât de greu i-ar fi primăriei să facă o astfel de campanie? „Apelezi la nişte profesionişti să le facă, la expertiza de pe piaţă. Un program de informare care să folosească comunicare directă. Poate să aibă reviste şi flyere. Poţi să foloseşti mass-media, nu e deloc ruşinos. Există nenumărate instrumente. Chiar politic, primarul ar putea să fie destul de inteligent cât să folosească în favoarea lui chestia asta. Nimeni nu l-ar acuza.“

„Sunt Sorin Oprescu. Nu sunt disponibil în acest moment.“

După o lună de zile de colindat cu bulina roşie, aveam răspunsul. E simplu, aproape la mintea copiilor, dar au trecut 17 ani şi nimeni nu l-a aplicat. Aşa că m-am repezit la primărie să-i spun asta lui Sorin Oprescu. Acolo, însă, m-am izbit de o doamnă de la biroul de presă:

Domnul Oprescu e foarte ocupat, are multe activităţi importante!

Ce lucruri sunt mai importante decât oamenii ăştia,
 care aşteaptă să le pice 
casele în cap?!

O, crede-mă, sunt destule lucruri mai importante ca un interviu…

L-am urmărit zilele următoare la televizor: a vizitat Grădina Zoologică să vadă „unde se odihneşte leul“, a dezvelit bustul Papei Ioan Paul al II-lea şi a chemat poporul noaptea pe stadion.

Convins că pur şi simplu nu realizează pericolul, am făcut rost de numărul lui de telefon şi l-am sunat să-i spun că românii nu şi-l vor aminti ca primarul-gospodar care a construit poduri şi stadioane, ci ca primarul-doctor care a lăsat mii de oameni să moară.

Mi-a răspuns căsuţa vocală, cu mesajul: „Nu sunt disponibil în acest moment. Dacă mă mai sunaţi bine, dacă nu e şi mai bine.“
Traseul prin Legea consolidărilor

Conform Ordonanţei 20 din 1994, primăria trebuie să identifice toate clădirile cu peste patru etaje construite înainte de 1978 şi să le expertizeze. Apoi au doi ani la dispoziţie să facă proiectarea lucrării şi încă doi să înceapă execuţia consolidării. Dar pentru asta trebuie să convingă proprietarii să-şi dea acordul scris, să-şi depună cadastrul şi să semneze contractul de finanţare (banii vin de la stat, apoi oamenii îi returnează în rate fără dobândă timp de 25 de ani; cei cu venit sub medie nu plătesc nimic).

Dacă un proprietar se împotriveşte, primăria poate să intre peste el cu jandarmii. Dar pentru asta are nevoie de autorizarea unei instanţe judecătoreşti, prin  ordonanţă preşedinţială, iar asta poate să dureze şi un an. Tot mai bine te înţelegi cu oamenii.

Reportaj făcut de  VLAD  URSULEAN

Sursa:  RomaniaLibera și  http://vlad.ursulean.ro/primiti-cu-cutremurul-2